Cum nu mă atrage nici bombăneala continuă a celor care consideră că văitatul cronic şi lupta contra a ceva, nu contează ce, este o formă de acţiune …

Drept este că nemulţumirea mi-o exprim aici, prin scris, şi mi-aţi putea reproşa că nici scrisul nu este o formă de acţiune … Dar nici nu-mi propun să fac ceva în locul altuia, aşa că acţionez utilizîndu-mi timpul cum imi place mie.

Voiam să vorbesc acum despre schimbare, probleme, decizii, soluţii şi acţiuni. Şi pentru că tocmai am făcut ceva exerciţii luna trecută pentru a vedea lumea din diferite perspective – de eu, tu sau el/ea, voi încerca să îmi exprim gîndurile ca şi cînd m-aş duplica sau triplica, pentru a mă înţelege mai bine.

Eu – cineva îmi zicea acum vreo 15 ani că, dacă cineva mi-ar lua posibilitatea de a fi independentă, în fapt m-ar ucide, pentru că nu aş rezista prea mult. Aşa că asta sînt eu – mă omoară rutina, lipsa de gîndire, imposibilitatea de a mă simţi liberă. Educaţia mea nu prea a fost liberală – în şcoala comunistă nu prea te încuraja nimeni să gîndeşti mai mult. Aşa că probabil trebuie să mulţumesc genelor, care nu m-au lăsat să fiu copleşită de turmă. Am avut şi părinţi care mi-au tot dat lecţii, cu efect pentru viaţa mea de acum.  Îmi aduc aminte de copilărie – aveam idei puţine şi fixe rău. Una din ele era că nu îmi place gustul mărarului. Nu mai ştiu de ce nu-mi plăcea. Dar îmi aduc aminte că după ce i-am spus mamei că nu-mi place, ani în şir nu am vrut să bag în gură nimic cu mărar. Iar biata mea mamă, care se chinuia să facă mîncarea cît mai gustoasă în condiţiile lipsurilor de prin anii de dinainte de 89, mi-a spus la un moment dat că nu va mai insista niciodată să mănînc din mîncarea cu mărar, dacă după ce voi lua o înghiţitură voi spune în continuare că nu este bună. Pentru că a insistat foarte mult, am gustat şi mi-am dat seama cu surprindere că mîncarea era foarte bună, nu avea gustul de mărar proaspăt pe care-l ţineam eu minte şi care probabil nu-mi plăcuse. Atunci am învăţat că nu totul este ce pare, că nimic nu este definitiv, că uneori schimbarea este mai bună decît apărarea cu orice preţ a unor credinţe a căror origine nu mai este cunoscută. Nu neg că acum îmi place schimbarea, ador începuturile, îmi doresc să verific ceea ce cunosc doar în teorie, chiar dacă nu de puţine ori efectele nu au fost chiar cele imaginate! Astfel că sincer nu înţeleg discuţiile sau protestele sau contestările în care totul se bazează doar pe negaţii şi în care apare o singură persoană (sau 2-3) ca vinovată pentru tot ce nu este bun la un moment dat – indiferent că este vorba de un membru al unei familii, de un şef, de un ministru, de un preşedinte sau de Dumnezeu! 

Tu – rareori găsesc pe cineva care să fie ca mine. Aşa că lupt de ani de zile pentru a putea să înţeleg persoana din faţa mea. Am participat la un moment dat la o discuţie în care a fost pusă o întrebare, de genul: “Ai putea să fii o persoană empatică şi neutru-binevoitoare cu un pedofil sau cu un violator sau cu ucigaş în serie?” Aş putea adăuga aici pe listă orice altă persoană dintr-o minoritate oarecare – pentru că unii nu-i suferă pe nazişti, pe homosexuali, pe ţigani etc. Atunci au apărut imediat vocile moraliştilor – cum să vorbeşti cu o astfel de persoană fără să o judeci şi să o condamni a priori, ştiind de ce este în stare?!??! Eu am reformulat întrebarea – dacă ai judecat-o şi plasat-o pe respectiva persoană într-o categorie în care se află cei  care trebuie să plătească pentru ce sînt şi pentru ce au făcut, eşti capabil(ă) să pui mîna pe un pistol şi să o execuţi pe respectiva persoană? Dacă da, nu eşti un potenţial ucigaş şi meriţi acelaşi tratament? Dacă nu, nu înseamă că deja există nişte asemănări şi nişte circumstanţe de la care se poate porni pentru a constitui echilibrul în care vei fi capabil(ă) de empatie? Deci, indiferent de situaţie, există între tine şi persoana ce pare să nu merite nicio milă o serie de similitudini care pot crea o punte de înţelegere. Poate greşesc în argumentaţie. dar chiar şi aşa, să ne amintim de biblie şi de cine trebuie să ia primul piatra ca să lovească pe altcineva. De ce atunci există în aceste zile atîta ură, răutate, energie negativă, cruzime, fărădelegi? De ce numai altcineva este vinovat de ce facem sau păţim noi? Spune-mi tu, că eu nu înţeleg.

Şi am ajuns la persoana a treia – ea sau el. Eu sînt OK, tu nu eşti OK, dar, spre bucuria mea, el sau ea este ca mine, deci fac parte din majoritate, deci eu am dreptate şi tu nu! Iată sinteza a ceea ce simt eu în aceste zile. Sau nu am înţeles nimic?

În concluzie, ajungînd şi la schimbare, Farfuridi al lui Caragiale avea dreptate – “Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”

Here’s an excerpt:

A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 2,500 times in 2011. If it were a cable car, it would take about 42 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Doar că fructele nu sînt la fel de gustoase pentru toţi, ba uneori se usucă înainte de a se coace sau cad şi se strică …

Deci, am ajuns în anul III – nu a fost uşor, ci un adevărat test de anduranţă!

Nu este vorba neapărat de rezistenţa la programul încărcat – deoarece cînd am decis să merg la a doua facultate, îmi asumasem deja nevoia de timp pentru studiu.

Nici măcar nu mă refer la modul în care este făcută programa – cu părţi relativ identice, care se repetă la diferite materii. Pot accepta că se mai întîmplă ca una şi aceeaşi teorie să poată fi abordată în mai multe contexte, deşi, în lipsa standardizării terminologiei, apare cu denumiri diferite (noroc cu autorul, că aşa recunoşti că este vorba de aceeaşi teorie, nu de mai multe!).

Sau aş mai putea aminti calitatea indigestă a suporturilor de curs furnizate de “profesori”  – pe principiul protecţiei dreptului de autor (în ciuda studenţilor, aş putea spune), fişierele respective au un conţinut la fel de incoerent ca şi forma (şi ca şi gîndirea celui care le-a pregătit, aş mai adăuga eu!). Şi să nu uit să menţionez vocabularul utilizat în unele materiale – pentru că, pe lîngă rolul de suport de curs, este clar că au rolul de a furniza neologisme de inclus în DEX-ul limbii române (i-am rugat pe mulţi să mă ajute cu conjugarea verbului a asuma – cum să fie la indicativ prezent, persoana I singular: eu “asum” sau eu “asumez”??????, sau să îmi explice diferenţa dintre factorii de mediu şi factorii environmentali, dar încă nu am obţinut nişte răspunsuri clare! Aş mai putea aminti de arousalul in sistemul nervos sau de mulţi alţi termeni la fel de expliciţi!)

Dar cînd ziceam de testul de anduranţă din cei doi ani de studiu precedenţi, nu voiam să mă refer la toate aceste aspecte la care oarecum mă aşteptam, pentru că discuţiile despre sistemul de educaţie din România nu au cum să creeze aşteptări prea înalte celor care de nevoie sau de voie ajung să devină parte a lui.

Adevăratul test de anduranţă este să suporţi mediocritatea şi auto-suficienţa celor care se cred îndreptăţiţi să ocupe un post în faţa studenţilor. Mai mult, toţi cei pe care a trebuit să-i suport pînă acum au doctorate în psihologie! (Ca să fiu dreaptă însă, au fost şi vreo 2 persoane pînă acum, care au avut – faţă de ceilalţi – cîteva trepte în plus la nivel profesional şi personal).

Şi mai am un an! Dacă voi mai rezista, veţi afla la un moment dat.

Tot ce vă doresc este să nu ajungeţi să aveţi experienţe similare!

Numai bine,
Cristina

Iar examenele din ultima vreme şi perlele colectate cu fervoare din lucrările absolvenţilor de liceu sau ale candidaţilor de profesori titulari de catedre arată că sintagma de mai sus îşi menţine încă actualitatea.

Iată doar nişte exemple mai recente:

“Autoarea Nichita Stănescu …

Animalele salbatice traiesc în padurea zoologica.

Din lumea satului tîsnesc figuri memorabile ca: pupaza, ciresul si altele care au completat actiunea operei.

Cetățeanul turmentat este reprezentat în lumea reală de omul obișnuit, adică bețivul român

Cetățeanul turmentat este reprezentat în lumea reală de omul obișnuit, adică bețivul român.

Prin excelenţă, Eminescu rămâne un poet romancier.

Subiectu consta in efermitatea poetului in contrast cu natura.”

Am găsit aceste “perle” (şi am ignorat multe altele!), după o scurtă căutare pe Internet.

Aşa că nu numai hîrtia suportă orice, ci mai nou şi Internetul suportă orice!

Eu iubesc Internetul – de fapt nu mijlocul în sine, ci posibilitatea de a avea acces la informaţiile care mă interesează, mai simplu şi mai rapid ca înainte. De exemplu, pentru o traducere, cu 2-3 mişcări găsesc definiţii, sinonime, expresii în care se utilizează termenul respectiv şi alte soluţii care îmi vin în ajutor. Cînd am început eu să traduc (în 1990!), aveam în jurul meu mai multe dicţionare – cel general, cel specific, cel de sinonime sau antonime, dicţionarul frazeologic etc., iar căutarea putea să însemne şi jumătate de oră pentru a găsi variantele posibile pentru traducerea unui termen! Iar dacă schimbam limba de traducere, trebuia să schimb setul de dicţionare – deci spaţiu, muncă, bani investiţi în dicţionare …

Deci iubesc Internetul pentru că îmi uşurează munca şi pot avea acces la informaţii mai greu accesibile în alt mod. Şi m-am abonat ca să primesc ultimele informaţii din diferite domenii, pentru a fi la zi cu ultimele noutăţi …

Dar, ca în orice situaţie, există şi reversul medaliei, adică partea neplăcută, pastila amară pe care trebuie s-o înghiţi dacă vrei să obţii un avantaj, pentru că doar se ştie că  ” Ceea ce este bun în viaţă este fie ilegal, fie imoral sau … îngraşă … .”

Ieri am primit o informaţie despre un comunicat de presă cu următorul titlu: “Salariaţii români pierd mai mult de 5 săptămîni pe an pentru a căuta documentele de care au nevoie”.  Mi s-a părut super interesant titlul, aşa că am vrut să aflu mai multe. Am vizitat pagina unde fusese postat respectivul comunicat şi am aflat că este vorba despre datele “unui studiu efectuat de specialiştii din cadrul PriceWaterHouseCoopers”, aşa că mi-am dorit să ştiu şi mai multe. Am intrat deci pe pagina de Internet a firmei care trimisese respectivul comunicat, dar, din nefericire, nu am reuşit să aflu mai nimic despre relevanţa datelor prezentate – nu apărea perioada efectiării studiului, nici metoda de realizare a studiului. Dar aveam acces la Internet! Am dat o căutare şi am găsit datele preluate în comunicatul de presă şi aceleaşi nedumeriri ale multora pe forumuri şi în comentarii: “Ştie cineva din ce an este studiul?  Ştie cineva unde se află textul raportului studiului? Ştie cineva cum a fost realizat?”

Dar m-am gîndit că poate nu ştiu eu sa găsesc informaţia relevantă, aşa că l-am contactat pe cel care semnase comunicatul de presă, care a avut amabilitatea  de a-mi răspunde, dîndu-mi o sursă a datelor pe care le preluase. Am vizitat şi acea sursă, iar căutarea m-a dus la aceleaşi discuţii referitoare la existenţa studiului şi la valabilitatea rezultatelor. De fapt, se pare că este vorba de un studiu făcut prin anii ’70, de firma  Coopers & Lybrand – pe vremea cînd încă nu exista PriceWaterHouseCoopers, iar concluziile de acum vreo 40 de ani au fost transmise “din gură în gură” (şi, cum spunea cineva într-un comentariu, au intrat în “folclorul” urban). Iar raportul propriu-zis al studiului nu se află nicăieri – probabil doar în vreo arhivă nedigitalizată încă!

Deci, de la această situaţie (se pare că a existat un studiu realizat în SUA în anii ’70 de Coopers & Lybrand, în care apărea concluzia că într-o organizaţie, în medie, 5 săptămîni pe an este durata necesară pentru a căuta documentele rătăcite, pierdute, distruse etc.), la titlul “Salariaţii români pierd mai mult de 5 săptămîni pe an pentru a căuta documentele de care au nevoie” este o foarte mare distanţă!!!!!!

Acesta este Internetul! Este locul unde, alături de materiale şi date utile,  înfloresc fără niciun fel de restricţii publicitatea înşelătoare, impostura, incompetenţa, manipularea, minciuna, plagiatul etc.

Nu mă pricep, dar mi-ar plăcea să am nişte filtre pe motoarele de căutare care să-mi permită să elimin din căutare textele similare în proporţie de peste 80% dar scrise de autori diferiţi, datele perimate, versiunile intermediare ale unor materiale, să pot ordona cronologic şi în funcţie de gradul de similaritate  rezultatele căutării etc., nu doar să blochez accesul la materiale pornografice sau să exclud anumite cuvinte sau domenii.

Ce credeţi?

Numai bine,
Cristina

De dimineaţă am primi unul din multele mesaje care circulă prin e-mail, despre „Un alt fel de a înţelege bătrîneţea”. Printre altele, cineva spunea:

“Nu ne oprim din joacă pentru că îmbătrînim, ci îmbătrînim pentru că ne oprim din joacă. Există patru secrete pentru a rămîne tînăr:

1. Trebuie să rîzi şi să te amuzi zilnic.
2. Trebuie să ai un vis. Cînd îţi pierzi visele, mori. Sunt mulţi oameni pierduţi printre noi şi nici măcar nu îşi dau seama că sînt pierduţi!
3. Este o mare diferenţă între a îmbătrîni şi a creşte. Dacă ai 19 ani şi laşi timpul să treacă fără să faci nimic folositor, vei împlini la un moment dat 20 de ani. Pentru a îmbătrîni nu avem nevoie nici de talent, nici de aptitudini. Ideea este să creştem, să evoluăm, să găsim în orice schimbare oportunitatea de a deveni mai buni.
4. Să nu avem regrete. De obicei vîrstnicii nu regretă ce au făcut, ci ce nu au făcut. Singurele persoane care se tem de moarte sînt cele care au prea multe regrete.”

La un moment dat am scris despre ceea ce cred tinerii absolvenţi care nu-şi găsesc un loc de muncă pe măsura „aşteptărilor” lor, şi anume că de vină este „tinereţea” lor (http://philean.wordpress.com/2010/01/07/tinerete-sau-experienta). De fapt, în majoritatea situaţiilor problema nu este vîrsta în sine (numărul de ani acumulat la un moment dat), nici măcar experienţa întotdeauna (pentru că aici ar putea interveni cei de 45-50 de ani, care motivează că pentru ei nu mai există locuri de muncă!), ci în mod clar atitudinea – atitudinea faţă de viaţă, faţă de muncă, faţă de sine! Pînă la urmă este vorba de responsabilitatea faţă de propria persoană şi faţă de lume – în general, care se dobîndeşte pe măsură ce se dezvoltă imaginea de sine, stima de sine, auto-cunoaşterea, încrederea în sine. Ceea ce înseamnă proces de maturizare, nu întotdeauna strict legat de vîrsta cronologică.

Deci titlul meu ar trebui rescris: Tinereţe fără de bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, adică viaţă cu suflet mereu tînăr!

Iar tot în mesajul primit erau şi nişte cugetări ale altora mai deştepţi ca mine:

Mark Twain: Vîrsta este o chestiune de mentalitate şi nu o problemă. Dacă nu te deranjează, nu contează.

André Maurois: A îmbătrîni nu este decît un obicei prost pe care o persoană ocupată nu are timp să îl deprindă.

James Garfield (al 20-lea preşedinte american): Dacă ridurile se impregnează deasupra sprîncenelor tale, nu le lăsa să se imprime şi pe inima ta. Spiritul nu trebuie să îmbătrînească.

Alexis Carrel (Premiul Nobel în medicină, 1912): Ceea ce contează este nu să adaugi ani vieţii tale, ci să adaugi viaţă anilor tăi.

Samuel Ullman (poet american): Nimeni nu îmbătrîneşte doar prin faptul că trăieşte un număr de ani. Îmbătrînim prin faptul că ne abandonăm idealurile. Anii pot rida pielea, dar a renunţa la entuziasm înseamnă a rida sufletul.

Duuglas MacArthur (general american): Eşti tînăr ca şi credinţa ta şi bătrîn ca îndoiala ta; eşti tînăr ca încrederea în sine şi bătrîn ca teama, eşti tînăr ca si speranţa şi bătrîn ca disperarea.

Sau altele:

Rosalyn S. Yalow (Premiul Nobel în medicină, 1977): Entuziasmul de a învăţa îi separă pe cei tineri de cei bătrîni. Atîta vreme cît înveţi, nu eşti bătrîn.

George Bernard Shaw: Nu ne oprim din joacă pentru că îmbătrînim, ci îmbătrînim pentru că încetăm să ne mai jucăm.

Eu prima oară mi-am dat seama că “îmbătrînesc” atunci cînd am găsit într-un dulap o pereche de pantofi pe care nu-i mai purtasem de vreo doi ani, care arătau bine şi încă îmi veneau ca mărime. Din cuvintele folosite se vede că eram foarte tînără atunci, adică eram pe la vîrsta la care cei peste 30 de ani mi se păreau foarte batrîni (în sensul de „trecuţi”).

Apoi am lucrat pînă la 35 de ani doar în colective în care eram mereu cea mai „mică” – şi mi se spunea mereu că îmi permit anumite lucruri – să le zicem comportamente mai puţin conformiste, pentru că niciodată nu mi-aduc aminte să fi acceptat ideea de „turmă” şi să fi avut dorinţa de fi şi face la fel ca alţii – pentru că sînt tînără şi încă nu m-am „tocit”. A fost perioada în care mai credeam că nonconformismul dispare cu timpul şi aşa apare persoana care trebuie să se mulţumească cu ceea ce primeşte, doar pentru că se apropie de „bătrîneţe”.

La 35 de ani am plecat pentru ceva timp în Franţa – într-un grup de 5 oameni din care de această dată eram cea mai „mare”. Am avut ceva probleme de adaptare – pentru că mi-am dat seama de acelaşi lucru – şi anume că nu reacţionam la fel cu ceilalţi. Iar de data asta nu mai aveam scuza „vîrstei”, ci am înţeles faptul că aveam propriile opinii pe care le susţineam cu fervoare (atunci cînd eram sigură că aveam dreptate), că nu credeam pînă nu cercetam şi nu mă asiguram că pot accepta ce spuneau ceilalţi, că recunoşteam şi rezistam stoic la influenţarea şi încercările de manipulare ale celorlalţi. Mi-am zis că este vorba de maturizare, şi mi-a plăcut senzaţia de confort pe care mi-o producea.

În timp, am învăţat să mă cunosc, am făcut multe greşeli, am schimbat multe (inclusiv multe locuri de munca!), am încercat să mă educ singură pentru a-mi depăşi anumite limite (încă lupt să-mi controlez fobiile, deşi uneori efortul psihic este atît de mare încît prefer să convieţuiesc cu ele), mi-am închegat un sistem de valori care mă ajută să-mi satisfac dorinţele de la viaţă.

Acum cel mai mult urăsc două verbe (a trebui şi a aştepta) – mai ales în expresii de genul: „Aşa trebuie făcut!” sau „Trebuie neapărat să …” sau „Aştept să …”. Şi, ca un adept al NLP, încerc să mai dau o şansă celor care le folosesc foarte des.

Iar ca încheiere, nu pot spune decît ce le spuneam de obicei la angajare celor cu care am lucrat la anumite momente: eu am mare încredere în toţi oamenii şi în capacitatea lor de evoluţie, aşa că în orice relaţie plec de la un nivel de încredere de 100% iar pe parcurs, încrederea mea fie poate rămîne la nivel maxim, fie poate să scadă, însă în nici un caz nu are cum să crească!

Voi ce credeţi?

Numai bine,
Cristina

Dar uneori nu mă pot gîndi că nu am luat o decizie greşită, pentru că tot mai des în ultima vreme mă iau fiorii văzînd cum incompetenţa, răutatea ce vine din lipsa de educaţie şi din lipsa unui sistem de valori individuale, dar şi reaua voinţă ca efect al invidiei se generalizează într-un ritm ameţitor.

Ultimul exermplu – poate minor, veţi zice, este de astăzi.

Poate aţi observat deja că reformele, care se fac în România de armata de funcţionari publici ce trăiesc parcă într-o lume paralelă cu cea în care trăim noi ceilalţi, se declară a fi în scopul de simplificare, dar aduc de obicei o serie de complicaţii suplimentare şi inutile.

Iau exemplul cu depunerea electronică a declaraţiilor firmelor – am fost nevoită să merg la notar pentru a face o procură prin care sa-l împuternicesc pe reprezentantul firmei de contabilitate să depună declaraţiile lunare cerute de lege în numele firmei. De ce a fost nevoie de o procură semnată la notar? De ce nu a fost suficientă o imputernicire simplă, pe propria răspundere? Probabil pentru că domnii şi doamnele care se numesc “funcţionari publici” sau deputaţii / senatorii şi guvernanţii noştri atît de corecţi şi competenţi consideră că ceva de făcut în plus înseamnă o simplificare a unei proceduri!

Şi cum niciodată ce este absurd nu este şi singular in administraţia publică din România, astăzi mi s-a comunicat că la ANAF, in afară de procura făcută la notariat, cererea şi celelalte documente solicitate iniţial, mai este nevoie de actul prin care cel care a semnat procura în faţa notarului are drept de semnătură! Cum la notar am fost cu persoana în cauză care s-a legitimat, dar şi cu actele în original din care reieşea că are drept de semnătură, pe care a şi dat-o după verificare, fapt consemnat prin semnătura şi ştampila notarului (pentru care am plătit şi am dat şi bugetului de stat taxa pe valoarea adăugată a serviciului!), acum vine un nenea functionar probabil de la registratura ANAF care fie  consideră că notarul minte, fie habar nu are care este rolul notarului în emiterea respectivei procure, fie pur şi simplu nu cunoaşte procedura şi lista de documente stabilite de instituţia în care lucrează. Indiferent ce are sau nu în cap, este clar vorba de un abuz de putere al unui funcţionăraş, care vine simultan din incompetenţă profesională şi suficienţă personală.

Oare pînă unde se poate ajunge în ţara asta dacă orice angajat dintr-o instituţie publică crede că are dreptul de a face ce-i trece prin cap? Şi nu mă refer la cei din vîrful ierarhiei (care se zice că ar fi supuşi presiunilor politice – deşi de fapt sînt doar captivi propriei situaţii) , ci la cei mai mărunţi dintre ei, care ajung să se creadă superiori doar pentru că stau la un ghişeu unde, prin forţa legii, ajungem să depindem de serviciile lor în varii împrejurări.

De unde se vede că reforma nu se face acolo unde realmente ar fi necesară! Adică la nivel personal, pentru că se zice că un sistem prost poate învinge orice om bun care intră în sistem, dar şi alternativa inversă este egal de corectă – nu se poate construi un sistem eficace cu funcţionari publici incompetenţi şi necontrolaţi.

1. Acum ceva vreme scriam despre viaţa fără risipă şi despre responsabilitatea socială, pentru că eu chiar cred că îndemnul „Să nu risipeşti niciodată ceea ce nu poţi da înapoi!” ar trebui urmat de noi toţi.
2. Se apropie de noi cerinţele obligatorii de selectare a deşeurilor, pentru a contribui la reciclarea cît mai multor materiale.
3. Costurile cresc, unele salarii au scăzut, şi totuşi statisticile arată că la nivel european o persoană generează cam o jumătate de tonă de deşeuri pe an (din care în România se reciclează cam 1% – date la nivelul anului 2009).
4. Astăzi am citit despre o iniţiativă „Soap That Saves Lives”, iar cel care a pornit în această direcţie (Derreck Kayongo) spune că „It’s not good enough for us to complain about what other people aren’t doing for us. It’s important that we all band together, think of an idea and pursue it.” Ceea ce pare la îndemîna noastră, a fiecăruia.
5. La baza metodologiei Lean stă o carte al cărei titlu mă fascinează – se numeşte „Learning to See” şi porneşte de la ideea că mulţi dintre noi suferă de cecitate cronică în ceea ce priveşte elementele minore ale vieţii noastre şi ale mediului în care trăim.

Să vă dau un exemplu, că tocmai am terminat sesiunea! Dacă este la mijloc ceva considerat important (de exemplu un examen în sesiunea unui student), atunci studentul se mobilizează, caută surse de ajutor, învaţă şi cîte 20 de ore pe zi … În schimb, pe parcursul semestrului, cîţi pot spune cu mîna pe inimă că citesc şi se preocupă continuu pentru ca materiile de studiu să fie treptat cunoscute şi aprofundate înainte de momentul intrării în sesiune, iar toate temele care nu au o dată fixă de predare sînt gata înainte de a se intra în criza de timp de dinaintea termenului de predare? Şi nu mă refer la ceea ce ne propunem să facem, în varianta ideală, ci la comportamentele reale de zi cu zi ale majorităţii studenţilor. Dacă materia pentru respectivul examen nu este cea care într-adevăr ne pasionează şi fără de care credem că nu putem să trăim (deci nu e vorba de ceva esenţial pentru noi), dacă pe parcurs apar alte urgenţe (stabilite în funcţie de criterii mai mult sau mai puţin obiective), dacă mai este timp berechet pentru a nu simţi urgenţa unui termen sau presiunea unei situaţii, atunci de obicei mulţi cedăm impulsului de a crede că „merge şi aşa”, că nu se termină lumea dacă ne luăm o zi de vacanţă sau dacă amînăm un pic ceea ce nu este important la acel moment. Iar cei care au scris cartea nu sînt români, deci nu se refereau strict la naţia noastră, ci la un comportament tipic uman! Deci pentru lucrurile mici din viaţa noastră avem nevoie de o lupă şi de dorinţa de a le „vedea”, pentru că însumate ne consumă mai mult timp ca marile evenimente la care luăm parte şi deci de ele (mici, dar multe) depinde calitatea vieţii fiecăruia dintre noi.

Revenind la conţinutul pungii de gunoi, vă propun să vă imaginaţi că ar fi vorba de o pungă virtuală, în care se adună tot ceea ce aruncăm într-una din zilele noastre.

Pentru că de regulă este mai uşor de vizualizat dacă este vorba de deşeuri tangibile, atunci ar fi util de făcut un exerciţiu din cînd în cînd (o adaptare de Work Sampling ( ;) ), pentru a ne da seama din ce se compune jumătatea de tonă de gunoi pe care producem anual.

De exemplu, citeam prin 1995 sau 1996 o carte adresată managerilor, referitoare la principiile ecologice pe care ar trebui să le includă în modul lor curent de lucru. Se spunea acolo despre managementul ciornelor într-o organizaţie şi despre renunţarea la paharele şi recipientele de plastic în favoarea celor tradiţionale, din sticlă sau porţelan. Întrebarea mea la acel moment a fost cea legată de impresia făcută terţilor: „Oare clienţii nu vor crede că sîntem nişte sărăntoci care nu au bani nici să cumpere un top de hîrtie sau nişte pahare de plastic?. Azi mă întreb dacă aş vrea să lucrez cu astfel de clienţi!

La fel, citeam acum cîteva săptămîni despre nişte statistici referitoare la cantitatea de alimente care se aruncă în România după ce au fost cumpărate în cantitate prea mare pentru a fi folosite în gospodării – care indicau proporţii semnificative! Deci mulţi cumpără mai mult decît pot mînca şi apoi trebuie să arunce parte din ceea ce au cumpărat.

Nu vreau să vin aici cu observaţii de genul „unii nu au ce mînca şi alţii aruncă mîncarea la gunoi”, pentru că de fapt ce mă deranjează pe mine este doar faptul că nu „vedem” pădurea din cauza copacilor şi nu ne dăm seama de imensele pierderi însumate care apar pe flux. Astfel, am putea face un calcul simplu: să iau blocul în care stau eu – adică 240 de apartamente. Dacă fiecare familie aruncă doar o felie de pîine pe zi, timp de o lună, ar însemna 240 x 30 = 7200 de felii, deci vreo 720 de pîini – adică aprox. 250 euro/ună, ce pot fi transformaţi în costuri de materiale, energie, transport, manoperă etc. şi la care se adaugă alte costuri – salubritate, procesare deşeuri curăţenie, dezinsecţie etc. Iar dacă facem calcule la nivel de oraş sau pentru un an, vom ajunge la valori din ce în ce mai impresionante. Şi totul începe cu o felie de pîine …

Dar dacă ne gîndim la pierderile cronice ale restaurantelor care nu lucrează în sistem Just in Time, ale magazinelor ce vînd produse perisabile, ale companiilor aeriene care obişnuiau să dea pasagerilor sare, piper şi zahăr şi alte obiecte de uz individual fie că avea cineva sau nu nevoie de ele, ale primăriilor care „uită” becurile aprinse pe timpul zilei sau care udă străzile chiar înainte să plouă şi exemple mai pot fi nenumărate, începe parcă să se întrezărească dimensiunea reală a pierderilor curente pe care le acceptăm ca fiind ”normale” pentru că fie nu avem cum să le cuantificăm imediat, fie că noi avem o contribuţie atît de mică încît preferăm să o trecem cu vederea.

Dar putem trece şi la conţinutul imaterial al coşului nostru de gunoi. Zilnic pierdem timp – şi intenţionat (pentru că decidem să facem ceva inutil dar plăcut, în loc de ceva util şi plăcut ( :)) ), şi neintenţionat. Îmi veţi spune că în a doua situaţie este o pierdere inerentă, pentru că nu depinde de noi, ci sîntem puşi de alţii în situaţia de a pierde timpul! Iar eu vă voi sugera să aplicaţi metoda „5 De ce?”, pentru a verifica dacă într-adevăr este corectă motivaţia sau există şi alte cauze, asupra cărora liberul arbitru al fiecăruia are control deplin.

La fel, ne putem gîndi la risipa de entuziasm, fapte bune nesolicitate şi nenecesare (prototipul acestora fiind situaţia din bancul cu Bulă şi batrînica pe care a trecut-o strada!) sau, dimpotrivă, la afluenţa de gînduri negative, conflicte, învinuiri, etc. Dacă am putea cuantifica în ani de viaţă efectul tuturor acestor situaţii banale de zi cu zi – cam cum se face în cazul fumatului, cînd speranţa de viaţă scade corespunzător intensităţii şi duratei viciului – ar putea să apară la un moment dat mesaje subliminale în media, care să spună „O clipă de supărare te îmbătrîneşte cu trei luni!” sau „O insultă te costă 2 ani de viaţă!”.

Deci eu v-aş propune să vă gîndiţi din cînd în cînd la ceea ce aruncaţi la gunoi în zilele pe care nu le veţi ţine minte, pentru că nu se deosebesc prin nimic de multe altele considerate „normale”.

Şi mai ales mi-ar plăcea să vă doriţi să vedeţi detaliile vieţii de zi cu zi, pentru a putea decide în cunoştinţă de cauză încotro vreţi să vă îndreptaţi, înainte ca valul vieţii să vă ia şi să vă ducă cine ştie unde (pentru că mulţi joacă jocuri de noroc, dar nu toţi cîştigă!).

Numai bine,
Cristina

Invitatie_curs_initiere_Lean_iunie2011

Formular_curs_InitiereLean_iunie2011

Cine are ceva de propus sau de comentat, să nu se abţină, pentru că orice punct de vedere este util şi binevenit!

Numai bine,
Cristina

Şi asta pentru că tocmai am avut într-un grup de discuţii un schimb de păreri referitoare la utilitatea şi abilitatea de a folosi mai degrabă engleza în scop profesional decît româna, mai ales că în română multe concepte şi sintagme nu pot fi traduse decît prin parafrazare, pentru că altfel nu există concepte sau termeni echivalenţi. (pentru mai multe detalii, vezi eventual: http://www.linkedin.com/groupItem?view=&gid=3849744&type=member&item=52670616&qid=c9faa88f-87eb-4b7e-b192-13f7fef2fa2c&goback=%2Egmp_3849744)

O voi lua cronologic, pentru a rememora întîlnirile mele cu limbile străine.

Să zicem că eu am avut noroc (sau nu, depinde cum privim situaţia!) cu sistemul de învăţămît de dinainte de 1989.

La grădiniţă am făcut un curs de un an de franceză – să nu mă întrebaţi despre ce mai ştiu acum, pentru că în afară de “Frère Jacques” nu mai îmi aduc aminte nimic din acea vreme.

Apoi, în clasa a III-a, am început italiana – şi am tot învăţat italiană pînă în clasa a XII-a. Cum după 1990 am avut nenumărate ocazii să folosesc limba italiană, baza a fost foarte serioasă, iar italiana nu este printre limbile străine cel mai greu de învăţat pentru români, pot zice (şi mi-au confirmat şi alţii) că astăzi mi-este destul de uşor să mă exprim fluent şi corect, atît verbal cît şi în scris.

Cu engleza am avut ceva probleme! La şcoală am început engleza în clasa a V-a, doar că, în primii patru ani, am avut 13 profesoare de engleză, fiecare începînd prin a ne învăţa să spunem cum ne cheamă, cîţi ani avem, cum să numărăm etc. Aşa că, după patru ani de engleză, aveam cunoştinţe foarte temeinice la nivelul “My name is …” şi“How do you do?”. La liceu, cum nu eram acceptabilă pentru clasa de “avansaţi la engleză” şi nu exista clasă de “avansaţi la italiană”, am fost repartizată la clasa de “avansaţi la franceză”  (  ) (drept este că mi se încheia media cu examene la italiană, susţinute la un alt liceu!) şi de “începători la engleză” – iar, ca începător, am luat-o iar de la “My name is …” şi“How do you do?”.

Am mai făcut un an sau doi de engleză şi la facultate, dar fiind facultate tehnică, nu s-a obosit nimeni cu noi, iar examenele sau colocviile – nu mai ştiu exact - atît de mult m-au marcat! – au fost o formalitate, fără să mă facă să fiu nevoită să trec de nivelul acela deja bine stăpînit de “My name is …” şi “How do you do?”.

Deci, după vreo 10 ani de studii oficiale de limbă engleză, ajunsesem la cunoştinţe foarte temeinice, dar limitate la vreo 100 de cuvinte şi două – trei expresii uzuale.

Şi am ajuns la primul loc de muncă – unde documentaţia era 80% în limbi străine (engleză, franceză, rusă). Ce îmi rămînea de făcut? Am început să învăţ singură engleza, de data asta pe bune, cu cărţile de gramatică şi dicţionarele lîngă mine, cu nişte reviste de tehnică aeronautică împrumutate de la bibliotecă şi nişte cărţi cumpărate din librărie (nişte traduceri din rusă în engleză, care se vindeau atunci în România, în spiritul “cooperării între ţările socialiste” – doar că era vorba de traduceri din literatura clasică rusă, aşa că am citit Turgheniev, Cehov şi alţi autori – cum ziceam, traduceri din rusă în engleză, făcută de traducători ruşi). Cert este că am învăţat mult mai mult decît era în manualele de liceu – doar că totul era la nivel scris – citit, pentru că de vorbit nu vorbeam decît cu mine însămi, şi aveam grijă să-mi pun întrebările la care să ştiu să răspund, şi eram şi aşa de pricepută că şi înţelegeam ce-mi răspundeam!

Astfel, în 1990 m-am dus la unul din primele examene organizate de Ministerul Culturii de atunci şi am luat cu 10 examenul de traducător!

Apoi, am făcut şi cîteva traduceri, dar mai ales am făcut parte din diverse echipe în care limba de lucru era engleza. Mi-aduc aminte că pe la începuturi eram într-o echipă cu oameni din Spania, Franţa, Austria, Olanda şi UK. Spaniolii ştiau doar spaniolă şi germană, francezul nu voia să vorbească decît în franceză, eu nu ştiam decît felul meu de “engleză” , olandezul era în mediul lui cu engleza, din UK era o “Lady” în adevăratul sens al cuvîntului – dacă vă gîndiţi la Mary Poppins, cam aşa arăta Hazel, – cu pălăriuţă, umbrelă şi parcă mereu cu pliculeţele de ceai în geanta foarte încăpătoare! – doar că era un pic mai rotofeie şi cu mulţi cîrlionţi, iar de la austrieci încă mai îmi sună în cap refrenul cu “vi vil vorc” (cam aşa suna angajamentul lor de “we will work”!). Deci întîlnirile noastre de lucru erau un adevărat coşmar pentru toţi, pentru că durau la nesfîrşit, în încercările noastre disperate de a ne face înţeleşi şi de a găsi soluţii pentru problemele discutate! La un moment dat am rămas singură cu Hazel şi ea a crezut că în sfîrşit poate să se elibereze de stresul constant la care fusese supusă, aşa că a început să-mi spună (cu accentul ei din Yorkshire ( ) – chiar mi-a dat atunci un dicţionar de termeni din engleza-yorkshirească!) ce revoltată este că străinii masacrează frumoasa limbă engleză, atît prin pronunţie, dar mai ales prin formele gramaticale greşite folosite – ca topică, sequence of tenses etc. Pe moment m-am simţit cu musca pe căciulă – trebuia să recunosc că şi eu mă număram şi încă mă mai număr printre masacratori – oricît aş vrea să mă exprim mereu corect şi să nu greşesc (pentru că nu am cum schimba faptul că engleza nu este limba mea maternă şi nici nu trăiesc într-un mediu care să mă oblige să folosesc curent limba engleză, tot observ de multe ori după ce am greşit, fără să mai pun la socoteală mult mai multele situaţii în care nici nu îmi dau seama că am greşit! ), tot nu mă pot lăuda că scriu şi vorbesc foarte corect. Dar atunci am pus în balanţă scopul, şi i-am dat pe moment dreptate lui Machiavelli (parţial), aşa că am răspuns tiradei lui Hazel în limba română. I-am cerut scuze că-i masacrez limba maternă, că sper mereu să devin mai experimentată, dar că dacă n-aş mai exersa, n-aş reuşi niciodată să devin mai bună. Bineînţeles că a făcut ochii mari, mi-a spus că nu a înţeles chiar nimic din ce i-am spus şi m-a rugat să-i traduc măcar în engleza “mea”, ca să aibă totuşi o idee despre ce a fost vorba. Iar eu a trebuit să mă mai scuz o dată – de data asta în “engleză” – că nu o pot egala în folosirea limbii ei materne şi că, pentru a ne înţelege cît de cît, trebuie să încerce să ne ajute ca să ne exprimăm cu mai puţină frică de critica şi blamul pe care fulgerele din ochii ei ni le transmiteau în fiecare moment şi să ia ce este util din ceea ce noi putem oferi – ideile din ceea ce spunem, nu neapărat modul în care spunem. Iar ca alternativă i-am propus să încercăm să folosim toţi o altă limbă străină, spaniola sau franceza – de exemplu, iar Hazel a trebuit atunci să recunoască că nu a simţit vreodată nevoia să înveţe o limbă străină pentru că, oricît de chinuit ar fi vorbit alţii engleza, tot reuşeau să îngaime ceva cît de cît inteligibil pentru ea!

Nu vreau să se înţeleagă că aş fi adepta unui stil neîngrijit de vorbire/scriere într-o limbă străină, pe principiul că cine vrea tot reuşeşte să te înţeleagă oricum pînă la urmă. Vreau doar să arăt că eu aşa m-am vindecat de frica de a nu mă “face de ruşine” pentru că nu ştiu la perfecţiune o limbă străină, neîncetînd totuşi să încerc să învăţ mereu, măcar pentru a nu repeta greşelile observate.

Apoi au urmat experienţele cu franceza şi cu germana - pe prima am învins-o eu rapid, a doua însă m-a învins fără drept de apel, aşa că nu mai visez să-i citesc în original pe marii filozofi ai lumii!

Dar mă opresc aici şi dacă cineva încă mai vrea să afle mai multe, aştept provocările!

Numai bine,
Cristina

Iată adresele unde puteţi citi / vedea la ce se referă conceptul de “Waste-Free Living” sau “Zero-Waste Living”:

http://www.dailygood.org/view.php?qid=4527

http://www.dailygood.org/more.php?n=4527a

http://www.hinckley-bosworth.gov.uk/info/10075/household_waste-information_and_advice/131/waste_free_living/1

Ce credeţi? V-aţi alătura unei astfel de iniţiative?

Numai bine,
Cristina