Tocmai am participat la o conferinţă internaţională, organizată de ESREA – prin RENADET: ”Educating the Adult Educator”. Pentru cei care doresc să ştie mai multe, îi invit să viziteze http://www.esrea-renadet.web.auth.gr/ sau să îmi pună întrebări.

Ceea ce doream să împărtăşesc în acest text este impactul observat la prezentarea lucrării mele, cu titlul “Lean Tools in AdET Development” (vedeţi fişierul ataşat).

Lean_in_AdET_Development_CMusat_Romania

http://philean.files.wordpress.com/2009/11/prezentare_c_musat.pdf

Cum am avut la dispoziţie doar 20 de minute pentru a vorbi despre ceea ce mă pasionează în această perioadă, în faţa a circa 30 de persoane din Europa (profesori, manageri de organizaţii implicate în furnizarea sau evaluarea programelor de educaţie şi training pentru adulţi), mă aşteptam ca cei din sală să nu înţeleagă sau să nu accepte mai nimic. Surpriza cea mare a venit la sfîrşitul sesiunii, cînd am primit mai multe întrebări, ba chiar am fost invitată să ţin o serie de cursuri pe teme de Lean în Grecia, pentru membrii unei asociaţii de ONG-uri care oferă cursuri pentru aduţi!

Deci, Lean nu este chiar de neimaginat într-un sistem de educaţie!

Dacă piaţa de training este încă în restrîngere, o alternativă ar putea fi cursurile la distanţă: nu mai este nevoie să pleci de la serviciu, nu costă mult, poţi “strecura” timpul de învăţare printre celelalte sarcini zilnice curente…

Dacă este cineva interesat, tocmai am deschis înscrierile pentru două cursuri:

▫        5S – ca prim pas spre management vizual

▫        Cele 7 PIERDERI care ne diminuează PROFITUL

Mai multe detalii se află la http://leanromania.wordpress.com/2009/10/30/nou-%e2%80%93-cursuri-lean-la-distanta/.

Pe curînd şi numai bine,
Cristina

Părerile sînt împărţite. Unii spun că tocmai în timp de criză este bine să folosim cît mai eficient timpul, pentru a găsi modalităţile de ieşire din criză. Alţii susţin că trebuie să ne concentrăm doar pe acţiunile operaţionale imediate şi să încercăm să supravieţuim, fără a ne procupa de viitor, pentru că oricum depindem de alţii, care trebuie să-şi revină primii, pentru a ne trage şi pe noi iar în sus.

Cert este că, exceptînd cîteva situaţii, anul acesta piaţa serviciilor de training s-a redus considerabil, ca şi în cazul altor servicii-suport aflate în 2008 la mare căutare.

Ce ar fi de făcut de cei care oferă servicii de training? Evident, să acţioneze sau să reacţioneze la cererea de pe piaţă.

Aşa că vă propun să răspundeţi la un mic chestionar:

În speranţa că voi afla părerile voastre, vă doresc spor la învăţat lucruri noi!

Numai bine,
Cristina

Am mai scris pînă acum despre David Miller – omul care mi-a schimbat cariera (şi poate şi viaţa) doar cu un curs de ToT, în 1995. La un moment dat vorbea despre liberul arbitru al fiecăruia şi cum putem decide să avem cea mai bună reacţie în anumite momente ale vieţii noastre. La un moment dat ne-a întrebat la curs cum credem că ar trebui să reacţionăm atunci cînd privim la televizor reportaje foarte emoţionante despre ce se întîmplă cu populaţia în unele zone de război, sau după unele catastrofe naturale, sau după atentate teroriste sau alte situaţii în care oamenii de rînd au mult de suferit. Şi ne spunea că ar fi bine să luăm o decizie care să ne încline spre acţiune şi spre acumularea de energie pozitivă, nicidecum să ne văităm de mila celor loviţi de soartă şi să ne lăsăm atraşi de contemplarea vieţii şi a necazurilor care stau la pîndă în jurul nostru.

Pornind de la această abordare, ne-a povestit despre ce i se întîmplase la aeroport, cînd stătea la coadă pentru îmbarcare. Un om i s-a băgat în faţă şi l-a lăsat – de ce să îşi consume energia certîndu-se cu un nesimţit? Doar că apoi s-a gîndit că omul trebuie făcut să înţeleagă că a greşit, aşa că la prima mişcare a cozii, l-a ocolit şi şi-a reluat poziţia în faţa lui. După care s-a întors şi i-a spus politicos că, dacă vrea, se poate băga iar în faţa lui, dar ar fi bine ca mai înainte să se scuze şi să ceară voie, dacă vrea să treacă în faţă.  Omul s-a uitat strîmb, dar n-a reacţionat şi nu s-a amorsat cearta latentă.

Oare ştim, sau măcar ne gîndim, care sînt consecinţele comportamentului nostru, atunci cînd ne confruntăm cu cei din jurul nostru?

Şi de-abia acum revin la tema pe care am denumit-o “Tirania omului mic“. Prin om mic nu ma refer la o persoană gen Boc sau Sarkozy (deci nu om mic la statură), ci la omul aflat pe o poziţie ierarhică redusă şi cu o mare dorinţă de a-şi rezolva frustrările şi neîmplinirile personale prin răzbunări meschine la adresa celor cu care vine în contact la locul de muncă. Şi iarăşi nu mă refer la sabotaje sau la încălcări flagrante ale sarcinilor de lucru din cauza unei crase incompetenţe, ci la “puterea” pe care şi-o arogă anumiti angajati în relatiile cu cei cu care vin în contact.

O categorie “etalon” pentru “oamenii ‘mici” este constitută dintr-o mare parte a funcţionarilor de la ghisee – fie că este vorba de autorităţile publice, fie de unii angajaţi ai altor organizaţii (de stat sau private, deopotrivă).

Să vă dau un exemplu recent, iar personajul principal nu este din România, aşa că tirania oamenilor mici nu este un păcat specific de-al nostru. De curînd am zburat cu Lufthansa (nici nemţii nu mai sînt ce-au fost, nu?) şi am dat la check-in peste o persoană care şi-a utilizat şi “muşchii”, nu numai competenţele specifice pentru furnizarea serviciilor necesare pentru clienţii companiei aeriene.

Pe scurt, pe la 5:00a.m. am ajuns la aeroport şi erau cîţiva oameni la check-in. Cînd ne-a venit rîndul, am cerut politicos să ni se dea, pe cît posibil, locuri mai în faţa avionului şi împreună, fiind două persoane călătoare. Răspunsul a fost de-a dreptul aiuritor! Pe boarding pass am primit locuri în a doua jumătate a avionului şi eram împreună, doar că de o parte şi de alta a culoarului, cu explicaţia că avionul este deja plin şi nu mai există alte locuri libere (desi avionul era la 6:45 si eram printre primii călători înregistraţi)! Iar la avionul de legătură este drept ca am primit locuri mai in faţă – iar prietena mea mi-a spus că mai mult ca sigur că vor fi pe rîndul cu scaune fixe din faţa uşii de ieşire în caz de avarie. Şi a avut dreptate! Înţelegeţi la ce mă refer cînd pun în discuţie “tirania” oamenilor mici?

Ce se poate face în astfel de situaţii?

Vi s-a întîmplat ceva de acest fel vreodată? Aţi reacţionat în acest fel vreodată? Sau ar trebui să merg la psiholog, pentru că m-am simţit frustrată în situaţia pe care tocmai am povestit-o?

Numai bine,
Cristina

Astăzi particip la o conferinţă despre educaţia adulţilor. Ideea principală se referă la modul în care trainerul este capabil să creeze un cadru în care să fie respectată demnitatea celor prezenţi în grupul de participanţi. Am mai fost la o conferinţă despre caracteristicile învăţării la adulţi – şi ne-a fost prezentată o experienţă referitoare la învăţarea elementelor de bază pentru utilizarea calculatorului de către adulţii vîrstnici (adică în principal ce trebuie să ştie părinţii sau bunicii celor plecaţi peste mări şi ţări, pentru a putea comunica la distanţă!). Cursul era gîndit să se desfăşoare online şi era pregătit de o echipă cu vîrsta medie un pic peste 23 de ani. Deci pornea de la ideea implicită că grupul ţintă cunoştea modul de parcurgere a paşilor pentru a accesa un curs online. Ceea ce în realitate este departe de adevăr. Deci iniţiativa trecea în viteză pe lîngă ţintă, chiar dacă o dată intrat pe prima pagină a cursului totul era prezentat vizual, cu explicaţii despre poziţia tastelor şi folosirea icon-urilor!

Există o mulţime de elemente care pot afecta demnitatea participanţilor din categoria considerată ca “older adults” -  pornind de la aranjarea în sală, mărimea caracterelor, nivelul sunetului, şi alte aspecte care pot evidenţia anumite imperfecţiuni fizice ce pot apărea mai frecvent la anumite grupe de vîrste.

Deci trainerul care lucrează cu adulţi trebuie să considere şi aspecte legate de andragogie, dar şi de fiziologie a adultului, ca să nu menţionez competenţele generale şi specifice ale trainerului (sau ale formatorului, cum zice COR şi standardul ocupaţional de la noi)! Ar mai putea fi deschisă şi o discuţie despre diferenţele de gen la adulţii 45+, dar o las pe altă dată.

Mai multe materiale vor apărea în curînd pe www.trainingolderpeople.eu. Astept comentarii şi sugestii!

cu drag,
Cristina

De mai mulţi ani (vreo zece) particip în echipe internaţionale de proiect şi îmi place să lucrez eu la lucruri noi, dar parcă şi mai mult îmi place să învăţ din ce fac alţii.

Aşadar, am primit o solicitare de diseminare a unor rezultate ale unui proiect european – ILDE. Dacă lucraţi cu tinerii între 14 şi 19 ani şi vă interesează o serie de lecţii pe tema “Europe and me”, puteţi vizita şi descărca nişte materiale interesante de la următoarele adrese:

http://www.nefic.org/docs/projects/Europe%20and%20me%20EN.pdf

http://www.nefic.org/docs/projects/ilde%20handbook.pdf

http://www.nefic.org/projects-data.php?id=37#docs

Iar dacă vreţi să furnizaţi feedback, puteţi utiliza chestionarul disponibil la http://www.nefic.org/docs/projects/Europe%20and%20Me-TeacherQuestionnaire_final_EN.doc.

Bineînţeles că mă puteţi contacta pentru mai multe informaţii. Cu menţiunea că vă rog să citiţi şi să filtraţi conţinutul materialelor, pentru a desprinde doar ceea ce este util şi nu este încărcat de stereotipuri şi de exemple contraproductive. Iar dacă nu corespund valorilor şi standardelor internaţionale, rupeţi-vă cîteva minute pentru a completa şi trimite autorilor chestionarul de feedback.
Mult succes!
Cu drag,
Cristina

Îmi place foarte mult să călătoresc – îmi place emoţia pregătirii unei călătorii şi dorul de casă care mă copleşeşte imediat după plecare …

Îmi place să călătoresc în România – am văzut locuri, oraşe şi oameni pe care nu am putut mai apoi să-i uit.  Iată doar o amintire despre călătoriile mele prin România.

Acum cîţiva ani am fost în Deltă, cu un grup de străini.

Cum unii au ajuns cu întîrziere pe Otopeni, am plecat cu vreo 4 ore mai tîrziu decît ar fi trebuit, aşa că am ajuns în Tulcea aproape de miezul nopţii. Acolo ne aştepta un vaporaş, pentru a ne duce la hotelul plutitor în care trebuia să stăm o sătămîna. Cum orice începe rău continuă la fel ( ), în plan era să mergem 30 de minute pînă la locaţia hotelului, dar a avut loc o schimbare de plan făcută de proprietarul hotelului, care s-a hotărît să amplaseze hotelul într-o altă locaţie, aflată la 3 ore şi jumătate de Tulcea …
Aşa că, într-o noapte de iunie fără lună, în care puteai foarte bine să-ţi bagi degetele în ochi fără să le vezi (eventul doar să le simţi, cînd era prea tîrziu), noi eram într-un vaporaş care avansa vitejeşte pe canal. Dacă te uitai în jur, după ce privirea ţi se obişnuia cu întunericul dens, la un moment puteai să zăreşti pe ţărm nişte pete mai albicioase, acolo unde coroana arborilor lăsa pe alocuri să treacă ceva raze palide şi să facă întunericul mai puţin întunecat, dacă mă pot exprima astfel. Şi cum mergeam noi aşa, toropiţi de oboseala (unii erau pe drum de peste 24 de ore deja) şi îngheţaţi pe punte de curentul  rece (mergeam cu viteză destul de mare), pentru că nu puteam să dorm (de frig), la un moment dat am văzut un om din echipaj, în partea cea mai din faţă a vasului (nu ma pricep la termeni marinăreşti – dar imaginea era ca în posterul cu ” Titanic”), care dădea de zor din mîna dreaptă, în care ţinea o ţigară aprinsă. Imaginea era stranie – agaţat cu stînga de marginea vasului, aplicat uşor în faţă şi dînd din mînă ca şi cum ţigara era lipită de degete şi nu putea să scape de ea ….
Nu înţelegeam – nu mi se părea un comportament de om normal, era spre 2 noaptea, eram pe un vas cu oameni tăcuţi şi încruntaţi, eram obosiţi şi speriaţi de întuneric …
Dar n-am avut curaj să iniţiez o revoltă pe vas, aşa că am tăcut şi am aşteptat, pe principiul “fie ce-o fi”.
Şi la un moment dat vasul a încetinit şi pe la 3 dimineaţa am coborît pe un ponton minuscul, la lumina firavă a unei lanterne, iar echipajul a venit cu noi la un mic dejun devansat. Iar după ce-am băut un ceai fierbinte, mi-am făcut curaj şi am întrebat despre gimnastica nocturnă de la bordul vasului. Răspunsul a fost că trecem prin zona încă neeliberată de epava lui Rostock, iar gimnastul era pilotul care comunica prin mişcarea ţigării aprinse manevrele de făcut pentru a o evita! Pot spune doar că efectul ceaiului a dispărut rapid şi am îngheţat la loc …

 Îmi place să călătoresc în lume şi deşi încă nu am ieşit din Europa, nu pierd speranţa ca într-o zi să pot pleca în America de Sud sau în cea de Nord, în Japonia sau în Australia – sau de fapt oriunde pe glob.

Voi reveni – că tare mai îmi place să-mi aduc aminte de călătoriile mele. Acum pregătesc o vacanţă în Portugalia. Cine îmi poate da ceva idei?

Numai bine tuturor,
Cristina.

În noiembrie va avea loc în Grecia conferinţa internaţională de inaugurare a reţelei  ”Adult Educators & Trainers”, creată de ESREA (http://www.esrea.org), la care voi prezenta o lucrare cu denumirea “Lean Tools in AdET Development“.

Dacă cineva este interesat(ă) de temă sau ar vrea ia parte la un sondaj de opinie, este rugat(ă) să îmi comunice - lăsaţi-mi aici un raspuns şi vă voi contacta imediat.

Iar dacă înainte de a vă decide doriţi să ştiţi mai multe despre Lean, vizitaţi http://leanromania.wordpress.com sau puneţi-mi întrebări.

Cu mulţumiri,
Cristina

 (PS. Datele personale furnizate pentru contact nu vor fi vizibile pe blog şi nici nu le voi folosi în alt scop decît cel menţionat aici.)

De cîteva zile se vorbeşte întruna despre alegerile pentru Parlamentul European, şi se pare că încep să mă lase nervii.

Trăim într-o lume în care multora ne este greu să nu aflăm prea multe informaţii sau să ne ferim de bombardamentul permanent al celor care îşi fac iluzii că sînt mai grozavi decît membrii grupurile cărora li se adresează (gen politicieni, purtători de cuvînt, PR-işti, advertiseri, etc.). Mai există mass media, Internet, biblioteci, prieteni, predicatori şi cîte alte categorii (chiar şi eu, care nu mă mai mulţumesc să vorbesc cu mine şi cu ai mei – rude, prieteni, colegi, cunoscuţi, aşa că scriu pe “pereţi” ce îmi place şi ce mă doare).

Este rău? Sau nu?

Aşa pare că reiese din ce am scris deasupra. Era mai bine acum cîteva sute de ani, cînd vorba mergea mai bine din gură în gură decît prin alte metode? Sau acum 20 de ani în România, cînd era un succes să citeşti o revistă străină veche de vreo 2-3 ani? Sau (un exemplu din viaţa mea) să înveţi la facultate în anii ‘80 ultimele noutăţi din manuale scrise de experţi ruşi în 1954?

Categoric, nu! Aş prefera oricînd şi oriunde să fie posibil ca fiecare să afle tot ceea ce îşi doreşte. Doar că orice lucru bun este fie ilegal, fie imoral, fie îngraşă, nu?!?  …

Să fac o paranteză. Eu am avut o copilărie prelungită, adică, în ceea ce mă priveşte, mă consider adult începînd de pe la 24 de ani, deşi nici acum, la număr dublu de ani, nu posed chiar toate caracteristicile unui adult normal (adică am păstrat o serie de naivităţi specifice primei vîrste …). Aşadar, cînd eram copil încă (adică pe la 18 ani) am avut o discuţie cu o prietenă (colegă de liceu) despre Univers şi despre teoriile creării acestuia. Eu eram foarte mîndră de cîte citisem în domeniu (întotdeauna am visat la cai verzi pe pereţi…) şi îi tot spuneam de una, de alta … Iar ea (fire poetică, artistică, aparent aeriană) a avut o vreme răbdare să mă asculte, dar la un moment dat m-a întrebat: “Dar tu chiar crezi tot?” Nu am ştiut ce să-i răspund, aşa că am tăcut. Şi am cugetat. Cam vreo 7-8 ani. Şi am găsit cu greu răspunsul: “NU, NU CRED TOT!” Aici închid paranteza!

Şi revin la discuţiile despre alegeri. Sau despre orice altă temă, cînd fiecare îşi dă cu părerea altuia (preluată din ziare, talk-show-uri, sau oricum auzită la alţii).

Ştiu că fiecare are dreptul la opinie. Dar mi-ar plăcea ca fiecare să aibă opinia lui, nu să repete opinia altuia, pentru că fie nu poate, nu ştie sau îi este lene să gîndească.

Nu este uşor să gîndeşti de capul tău. Zicea cineva că, dacă ar prostia durea , ar fi un vacarm de gemete de durere peste tot.

Acum tac, să nu îî deranjez pe alţii cu durerile mele. Şi mergeţi la vot duminică!

Citeam acum citeva zile despre necesitatea de a identifica un mod clar de cuantificare a eficientei investitiei in formare continua, ca un mijloc de a-i convinge pe cei care ar autoriza deblocarea unor fonduri pentru formare de utilitatea si avantajele respectivei investitii.

Poate ca aceasta abordare pragmatica sa duca la succes. Doar ca mi se pare ca solutia propusa este pentru o problema oarecum descentrata. Indiferent ca este vorba de o actiune in-house sau de una deschisa, obiectivele unui curs sau ale oricarui alt tip de eveniment cu rol de a stimula invatarea (si ma refer strict la formarea continua de scurta dutata a adultilor) se pot incadra intr-un vast interval, de exemplu de la nivelul 1 – “stiu”, pina la nivelul 6 – “pot imbunatati metoda”. Doar ca aceste obiective de invatare, chiar 100% atinse pentru 100% dintre participanti, nu au in mod unic drept consecinta directa succesul in rezolvarea problemelor curente care genereaza necesitatile de training identificate intr-o organizatie.

Ce incerc sa spun este ca nu exista certitudinea ca vreun participant la o actiune de formare, oricit de interesat, capabil si dornic de actiune ar fi, va reusi intotdeauna de prima oara sa aplice cunostintele/competentele noi obtinute pentru a dovedi pe termen scurt investitia in formare.

Si aici revenim la discutia gen “oul si gaina”, respectiv “omul si sistemul” in acest caz. Probabilitatea este mai mare ca un sistem sa invinga un om sau vice-versa?

Daca un om poate invinge usor sistemul de cele mai multe ori, atunci as avea curajul sa promit recuperarea pe termen scurt a investitiei in formarea continua. Daca nu, atunci probabil ca trebuie sa ma las in curind de meserie.

Ce pareri aveti?

Numai bine,
Cristina