„Tinereţe sau experienţă?”

Am citit o întrebare pe unul din grupurile Linkedin la care particip, pusa de

Remus Balan, Regional Director Business Markets at Vodafone Romania SA (Manager’s Coffice),

şi pentru că răspunsul meu a fost prea lung ca să fie acceptat, m-am decis să-l dau aici.

Întrebarea era:  „Tinereţe sau experienţă? O colegă de pe Linkedin, studentă, căreia din curtoazie nu îi dau numele, mi-a trimis un mesaj* împreună cu acceptul pentru publicarea sa pe blog. Pe scurt este vorba despre şansa tinerilor absolvenţi să se angajaeze pe postul visat. Cred că majoritatea dintre noi am fost puşi în situaţia de a alege între un tânar absolvent şi un candidat exeperimentat. Subiectul este sensibil, iar problema ridicată de el este spinoasă. Tinerii absolvenţi merită şi trebuie să primească o şansă, însă, în acelaşi timp, ei trebuie să înţeleagă faptul că diploma de absolvire nu le garantează un loc de muncă. Ce părere aveţi? Ce răspunsuri îi daţi tinerei colege? Cum putem să îi ajutăm pe tinerii noştri să se angajeze pe postul visat?”

 Iată răspunsul meu fluviu:

Întrebarea sună ca şi cînd toţi tinerii nu ar avea experienţă şi toţi cei cu experienţă nu ar mai fi tineri. Iar răspunsul dat în cadrul grupului aruncă responsabilitatea doar pe angajatori, consimţind parcă la opinia că nu te poţi aştepta ca un tînăr să fie capabil să facă ceva. Bănuiesc că este evident că nu intru în categoria denumită „tînăr”, deci ar trebui obligatoriu să intru în cealaltă – de experimentat.

Nu lucrez în RU, dar am avut ocazia să citesc circa vreo mie de CV-uri (înainte de criză…). Iar ceea ce am citit în acestea m-a făcut să văd că nu problema experienţei îi împiedică pe mulţi să obţină „job-ul visat”, ci o serie de carenţe sistemice care îşi produc şi extind impactul de la an la an asupra atitudinii celor care intră pe piaţa muncii în România.

Şi aici fac o paranteză: am avut plăcerea să lucrez cu 2 tinere absolvente din Italia, care au venit în România pentru a face un stagiu de practică înainte de a-şi căuta un loc de muncă acasă la ele. Au făcut un stagiu de 3 luni în România şi au lucrat efectiv alături de ceilalţi membri ai echipei de români pe care o conduceam în acel timp (au trecut vreo 5 ani de atunci). Aveau 22 de ani, una venea din Nord, cealaltă din centrul Italiei, una provenea dintr-o familie numeroasa cu părinţi ce lucrau ca muncitori, cealaltă era fiica unică a unei familii din clasa de mijloc, una expansivă ca o meridională sadea, cealaltă introvertită. Mă aşteptam să existe ceva diferenţe între ele, dar surpriza cea mare a fost ca amîndouă la lucru s-au comportat la fel – deşi nu primeau bani pentru ceea ce făceau sau în funcţie de cît făceau (aveau un fel de bursa fixă care le acoperea toate cheltuielile), erau punctuale şi la program şi la respectarea termenelor pentru ceea ce aveau de făcut, au fost zile cînd au rămas peste program pentru a putea reuşi să termine unele sarcini urgente, abordau cu aceeaşi seriozitate şi sarcinile mărunte (de genul multiplicării unor rapoarte sau a punerii în ordine a datelor unor contacte telefonice), dar şi sarcinile complexe (au elaborat un studiu comparativ al serviciilor disponibile în două regiuni – una din Italia şi una din România, făcîndu-şi singure planul, căutînd singure sursele de informaţii, organizînd interviuri cu persoane din diverse organizaţii pentru a culege aceste informaţii şamd). Mai mult, deşi la început nivelul de română era minimal (mergeau şi la un curs de limba română, iar după două luni vorbeau aproape curent), observau şi ascultau ce se întîmpla în jurul lor şi veneau cu idei sau săreau în ajutorul celor care păreau să aibă nevoie de ajutor. Oricum, veniseră direct de pe băncile facultăţii (drept este ca una dintre ele mai muncise – în vacanţe – ca chelneriţă la un bar).

Înţelegeţi ce m-a surprins pe mine la ele?

Revenind la România, vă dau încă un exemplu care m-a marcat profund. Lucram în aceeaşi perioadă cu o proaspată absolventă de la ASE, care absolvise cu medie foarte mare şi care mi-a spus de la început ca aceasta poziţie în ierarhia absolvenţilor îi dă dreptul să ceară să i se repartizeze numai sarcini complexe, de mare efort intelectual. Dar pentru că eram în perioada organizării unei conferinţe internaţionale şi toţi ne ocupam de acest eveniment, a trebuit să se mulţumească pentru început cu responsabilitatea de a coordona participarea invitaţilor de la autorităţile publice din România. Aşa că primul lucru de făcut a fost să conceapă o scrisoare de invitaţie către aproape toţi miniştrii din România. Scrisoare? Mult sub demnitatea unui absolvent de la ASE! Aşa ca strîmbînd uşor din nas a consimţit şi mi-a adus a doua zi scrisoarea, cu un zîmbet superior pe chip. Am citit-o şi i-am returnat-o, cu observaţia că este un bun început şi cu rugămintea să o mai verifice şi s-o mai completeze, dacă i se pare necesar. Această situaţie s-a mai repetat de două ori, doar că a treia oara mi-a aruncat scrisoarea pe birou, spunîndu-mi că ştie că este perfectă şi că, dacă nu am acelaşi punct de vedere, s-o scriu singură! Am citit-o şi bineînţeles că am avut exact opinia de la început – că scrisoarea este bună, dar nu este completă, pentru că avea de toate (exprimări întoarse din condei, paragrafe, dată, etc.), doar ca nu avea ceea ce este absolut necesar să existe în orice invitaţie de participare, chiar în cazul unei invitaţii între prieteni, şi anume data şi locul în care va avea loc conferinţa la care era invitat ministrul!

În concluzie, după romanul fluviu pe care l-am scris, nu cred ca experienţa este 100% vitală, dar daca cineva tînăr crede aşa, nu ştiu ce-l împiedică s-o obţină. Iar aceasta este de fapt diferenţa care contează (cred eu) în decizia de a angaja un tînăr – ce face tînărul pentru el, nu ce aşteaptă să i se spună să facă.

Dacă aveţi alte păreri sau exemple, le aştept.
 Numai bine,
Cristina

4 comentarii

Filed under criza, Romania, training

4 responses to “„Tinereţe sau experienţă?”

  1. AndyFe

    Frumoasa comparatie intre mentalitati. Totusi, imi aduc aminte de tinerii, din care faceam si eu parte, de acum 10 ani, cand am lucrat in multinationale. Pe de o parte, luam parte la actiuni simple, pe masura experientei noastre de atunci – tras cabluri, inventar, operatiuni repetitive, si eram platiti pentru asta, caci erau masurabile, dar ne si implicam in idei noi, dezvoltare, optimizare. Simteam ca din acest motiv am fost angajati, stersul prafului era o parte nesemnificativa din job.

    Pe atunci companiile aveau in strategie dezvoltarea rapida, competitia era axata pe inovatie si noutate, si cine poate performa cel mai bine decat un tanar entuziast?
    Si tin minte „stresul” managerilor cu managementul de proiecte, training-uri, evaluari – pe care l-am inteles mult mai tarziu – ei faceau ce stiau si trebuia sa faca, sa aiba grija sa nu facem prostii prea mari🙂

    Cred ca tinerii de azi au crescut in mentalitatea de atunci, iar intre timp contextul s-a schimbat, astazi multe companii cauta stabilizarea afacerii – un pas normal in maturizarea pietii.
    Si faza in care sunt companiile este naturala – cine le conduce acum – tinerii de acum 10 ani, care cauta acelasi lucru si in vietile lor.

    Sper sa trecem si la faza urmatoare de maturizare, in care sa facem loc iarasi tinerilor, sa creeam contextul in care ei sa poata creea si inova, si noi sa trecem in linia a doua, cea de suport, sa avem grija sa nu faca greseli prea mari si sa ii invatam sa faca lucrurile mai bine ca noi.

    Poate atunci vor incepe companiile romanesti sa creasca din nou, asa cum au facut-o acum 10 ani. Sa faca planuri de crestere, nu doar de mentinere.

    Mentionez ca multi din managerii de atunci erau expati, care intelegeau fenomenul si aplicau reteta. Se rezultatele se vad…

    Apreciază

  2. C. B.

    In aceasta postare tu sustii ideea ca tinerii care au in ei samburele automotivarii – merita sa fie angajati. De acord. Numai ca acestia sunt cam rari. Nu stiu daca ai aflat pana acum, dar restul care nu se automotiveaza sunt o excelenta masa de manevra. Nu-si vor cere niciodata drepturile, nu vor comenta in contradictoriu etc. Sunt o resursa de munca excelenta pentru orice administrator de srl cu liceu la seral. Si ala facut la 40 de ani. Imi pare rau de ce-am spus, dar observatia mea reflecta Romania actuala.

    Apreciază

    • philean

      Si Napoleon zicea ceva de bastonul de maresal din ranita soldatului, insa nu toti l-au gasit acolo! Deci, daca vrei, poti! Daca nu, nimeni nu te poate face sa vrei! Si incepe cercul vicios cu „Eu de ce nu cistig cit X?”, „Eu de ce nu am postul lui Y?”, cu referiri la sistem si la ceilalti din exterior, indulgenta fiind manifestata doar fata de sine, in timp ce restul lumii beneficiaza de o intransigenta dusa la extrem. Deci, „multi, dar prosti!”. Poate vreunul mai deschide ochii, cine stie?!?!!

      Apreciază

  3. Dragă Cristina,
    Mulţumesc pentru preluarea discuţiei şi pentru răspunsul dat. Regăsesc în el idei pe care le-am expus şi eu în articolul din blogul meu, în care am dezvoltat puţin subiectul: http://www.biziq.ro/blog/776/tinerete-sau-experienta/
    Remus

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s