Despre facultatea de psihologie şi psihologi

Anul trecut am ajuns iar la facultate. Dacă la tinereţe am ales mai mult prin excludere, la maturitate era timpul să aleg din alte motive, legate de satisfacţia proprie. Am ales psihologia – iar ca formă de învăţare am ales învăţămîntul la distanţă, pentru că nu am ştiut de unde să obţin bursa care mi-ar fi permis să fac facultatea la zi. Bineînţeles că mi-am asumat riscurile legate de sistemul de educaţie din România – ştiam că va trebui să respect nişte reguli absurde, că va trebui să învăţ pe de rost, pe principiul „crede şi nu cerceta”.

Totuşi, nu mi-am închipuit că va fi atît de greu şi că vor apărea aşa multe frustrări, mai ales că era vorba de locul în care ar fi trebuit să existe cea mai mare densitate de persoane familiare cu modul în care gîndesc şi reacţionează ceilalţi!

Primele întrebări au apărut chiar de la parcurgerea procesului de admitere. Trebuia plătită o taxă, conform unei proceduri create la înfiinţarea departamentului ID, cînd în România încă nu exista un sistem relativ generalizat de plată sau comunicare prin Internet. Astfel încît am pierdut vreo patru ore doar pentru înscriere la ID – deşi totul se putea face extrem de simplu şi de rapid de la distanţă. Dar nu s-a putut, pentru că trebuia respectată metodologia de acum „x” ani. Că e bună sau nu, nu contează! Deci, „crede şi nu cerceta”!

Apoi a fost deschiderea anului universitar, moment festiv cu ocazia căruia ni s-a transmis că deşi unii ar zice despre studenţii de la ID că sînt de tip „second-hand”, noi nu ar trebui să ne simţim aşa! Extremă încurajare, cu o profundă încărcătură inspiraţională pentru cei care fac ceva eforturi ca să înveţe!

Tot atunci am avut a doua experienţă legată de organizare – nu s-au făcut poze, deşi ar fi fost de mare efect! Trebuiau distribuite mapele cu materiale şi contracte de semnat (presemnate şi multiplicate de cei de la facultate – deci niciun formular nu era semnat în original). Am crezut că mapele conţin contracte personalizate (toate datele existau deja în dosarele de înscriere), dar nu a fost aşa – fiecare şi-a completat datele personale, a semnat şi apoi a predat un exemplar devenit original, semnînd pe o listă de prezenţă. Doar că toate aceste operaţii s-au făcut într-o devălmăşie completă, deşi nu cred că organizatorii nu mai trecuseră prin astfel de situaţii. Pentru că preferă să aleagă numai versiunea cea mai simplă pentru ei, dar cea mai frustrantă pentru cei prezenţi pentru prima oară într-o astfel de situaţie. Interesant este că au avut grijă să ne anunţe ce NU trebuia să facem (pe baza experienţelor lor trecute şi neplăcute), ceea ce mie mi-a arătat modul în care gîndesc, ingrijorîndu-mă astfel pentru ceea ce urma să vină! Astfel, de exemplu, este vina studenţilor că nu ţin minte o regulă nescrisă dar repetată verbal de mai multe ori (referitoare la portalul creat pentru studiile ID), deşi mai simplu ar fi să se modifice acel portal pentru a filtra accesul pe o anumită pagină!

Mi-am luat inima în dinţi şi am continuat! Am printat materialele de studiu primite şi am început să citesc. Am constatat că unele sînt mai clare sau nu, mai scurte sau mai lungi. De asemenea, am observat că nu aveau cuprins, că numerotarea capitolelor nu era întotdeauna coerentă, că existau (la unii autori) numeroase greşeli de ortografie sau de exprimare. Nu ar fi fost nişte aspecte majore dacă ar fi existat posibilitatea de a edita materialele, numai că toate erau protejate, pentru a nu se „fura” inteligenţa autorilor.  De regulă recunosc dreptul de proprietate intelectuală, ca trainer înţeleg că este necesar să îţi aperi acest drept, dar nu am înţeles ce rost are să aplici regula de protejare a fişierelor care conţin doar text cu caracter general, fără contribuţii personale,  atîta vreme cît pe Internet oricum circulă aceeaşi versiune de material, uneori chair sub două nume diferite!?!! Drept este că mi-a luat ceva timp să caut şi să compar materialele, pentru a descoperi că în ultimii 3 ani autorii nu au făcut corecţiile şi îmbunătăţirile necesare. Şi iarăşi revin la experienţa de trainer – cum am fi evaluaţi de participanţi dacă am folosi materiale neactualizate de 3 ani? Răspunsul ar arăta că există o mare diferenţă de abordare, pornind în primul rînd de la respectul acordat participantului la un proces de învăţare.

Şi am trecut şi de prima sesiune (pentru care încă nu am primit toate notele, chiar dacă unul dintre examene a fost dat pe 24 ianuarie!). Probabil că este o problemă cu prelucrarea informaţiilor, într-un sistem în care există atîţia teoreticieni ai operaţiilor gîndirii! Cert este că în secolul 21, în România facultatea a rămas locul în care nu există decît învăţarea prin memorare şi evaluarea prin reproducerea celor memorate! (chiar dacă în cazul meu specific a existat o excepţie, pe care mulţi o preaslăvesc, deşi eu am altă părere!)

Iar experienţa de a învăţa prin memorare (de exemplu, curente şi şcoli psihologice, cu nume de psihologi şi anii între care au trăit, cu denumiri de cărţi şi ani de apariţie, cu experimente şi ani de realizare a acestora, etc. sau denumiri de părţi ale sistemului nervos şi de elemente componente – fără scheme, imagini, diagrame de corelare, etc.), a fost pentru mine de-a dreptul terorizantă. Iar rezultatele acceptabile la examen au fost posibile doar datorită materialelor suplimentare, deci aş putea spune că materialele protejate primite au avut un rol minimal ca suport pentru învăţare!

Deci, în rezumat, aceasta a fost experienţa primului semestru de facultate în anul universitar 2009-2010.

Şi pentru că poate că nu era de-ajuns experienţa cu reprezentanţii facultăţii (toţi psihologi), mai trebuie să spun cîteva cuvinte despre colegi (viitori psihologi). Ceea ce mă uimeşte este imaturitatea şi agresivitatea multora dintre ei. Dat fiind că oportunităţile de a ne cunoaşte sînt oarecum reduse, chiar dacă există anumite grupuri (fie pentru că se cunoşteau dinainte, fie pentru că este vorba de persoane mai extrovertite), avem ocazii de a afla unii despre alţii sau de a intra în contact doar la distanţă. Iar aici apar reacţii uneori halucinante, de o violenţă greu reprimată, pornind de la situaţii de regulă nesemnificative sau foarte puţin relevante. Supărări, frustrări, jigniri, judecăţi de valoare făcute pe baza a două – trei cuvinte, toate ar trebui poate studiate şi interpretate de psihologi!

Eu am ajuns la psihologie pentru că în timpul acţiunilor de training m-am confruntat de multe ori cu situaţii pe care nu am ştiut cum să le gestionez şi de multe ori m-am suspectat că reacţia mea nu a fost cea mai adecvată. Şi mi-am dorit să ştiu mai multe, în speranţa de a nu mă mai afla în situaţii necunoscute. Am ales psihologia şi dintr-o altă cauză – ca „şef” într-o anumită perioadă a vieţii mele, am citit şi am încercat să aplic în practică cele citite, pentru a îmbunătăţi rezultatele obţinute. Astfel am verificat pe pielea mea că soluţiile propuse în majoritatea cărţilor au o aplicabilitate extrem de redusă, de preferinţă doar pentru situaţia şi contextul în care au fost identificate, şi orice generalizare sau extrapolare are şanse foarte mici de reuşită. La început am crezut că eu sînt de vină, pentru că sînt doar amator şi nu înţeleg suficient de bine ceea ce ar trebui făcut. Iar prin aprofundarea studiilor am sperat că îmi voi putea îmbunătăţi activitatea şi satisfacţia faţă de rezultatele obţinute.

De la aceste aşteptări, m-am trezit într-un mediu cu o mulţime de restricţii, cu comportamente şi reacţii care nu au legătură cu ceea ce credeam eu că ar trebui să fie comportamentul unui psiholog!

Şi aşa am ajuns la concluzia că şi a fi psiholog se consideră a fi doar o ocupaţie, nu o vocaţie! Adică psihologul are orar de funcţionare (de la 9 la 17, de exemplu!), ca în orice ocupaţie competenţa înseamnă teorie+deprinderi+atitudine (iar la nivelul celor cu statut de profesori pe care i-am cunoscut în acest prim semestru cam lipsesc ultimele două! ), astfel fiind clar că între teorie şi practică este o diferenţă la fel de mare ca cea din vestitul proverb că trebuie să faci doar ce zice popa, nu şi ce face el!

După aceste poveşti despre relaţia mea cu facultatea de psihologie, ajung în sfîrşit şi la ultima parte a titlului – legată de psihologi…

Se presupune că cine are o problemă pe care nu o poate depăşi singur, are alternativa de a face apel la un psiholog, pentru a se simţi mai bine … Cred că fiecare a avut măcar un moment de cumpănă cînd a simţit că nu mai poate continua, cînd nu a crezut că mai are energie suficientă pentru a ieşi la liman … Cel puţin în filmele americane am văzut cum un psiholog te poate recentra şi reîncărca cu energie … Iar cu această imagine în minte poate că multora ni se pare că psihologul este cel care are soluţii, care este capabil de încredere şi empatie ….

Iar aici apare problema mea legată de credibilitatea psihologului, pentru că nu mă pot abţine să-mi pun o serie de întrebări (după ce am citit despre biografiile unor psihologi vestiţi şi după ce am trăit şi eu destule în viaţa mea – chiar dacă nu a fost vorba de nişte situaţii foarte dificile prin comparaţie cu ce citesc acum, ele totuşi au declanşat pentru mine nişte momente critice). Iată cîteva astfel de întrebări:

1. Cum poate fi credibil un psiholog specializat de exemplu în terapia cuplului, fără să poată face dovada unei vieţi de cuplu exemplare pe o durată măcar medie?
2. Cum poate un psiholog foarte tînăr (sub 30 de ani, de exemplu) să inspire încredere unui adult mai vîrstnic (nu pun în discuţie tinereţea biologică, ci doar lipsa unor experienţe de viaţă compatibile cu ceea ce a trăit cel care are nevoie de explicaţii)?
3. Sau cum poate un psiholog să înţeleagă ceva ce nu a trăit, ceva ce nu este specific mediului în care s-a format şi trăieşte, doar pentru că a citit sau a văzut la alţii, şi în teorie totul i s-a părut clar?

Mai am multe de învăţat, de citit şi de trăit pentru a găsi răspunsuri la preocupările mele. Mulţi poate mă vor combate (dacă cineva se va obosi să citească despre ce mă doare pe mine!). Cert este că pentru mine psihologia este doar un fel de ştiinţă ocultă care funcţionează doar atunci cînd fiecare îşi găseşte perechea providenţială într-o anumită situaţie. În rest, orice abordare integralistă şi generalizatoare suferă de un empirism debordant, care are doar meritul de a evidenţia excepţiile de la regulă.

Azi a venit ziua pesimismului, după ce mi-a trecut tristeţea … Sper să vină şi ziua iluminării…
Aştept critici sau încurajări …
Cu drag,
Cristina