Cum era: Tinereţe fără de bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, adică imaturitate perpetuă?!?

Devenirea este o temă interesantă pentru mine. Am fost prin martie sau aprilie la un curs şi cineva spunea că nu îşi aduce aminte să se fi jucat cu adevărat – ca copil, de aceea acum, ca mamă, nu ratează nicio ocazie să se „prostească” alături de copilul ei preşcolar. Atunci mi-am dat seama că a copilări este o acţiune care nu se încheie o dată cu depăşirea vîrstei biologice care ne transformă din copii în adolescenţi. Nici maturitatea nu vine automat cu trecerea anilor, pentru că există o enormă diferenţă între a fi adult şi a fi matur.

De dimineaţă am primi unul din multele mesaje care circulă prin e-mail, despre „Un alt fel de a înţelege bătrîneţea”. Printre altele, cineva spunea:

„Nu ne oprim din joacă pentru că îmbătrînim, ci îmbătrînim pentru că ne oprim din joacă. Există patru secrete pentru a rămîne tînăr:

  1. Trebuie să rîzi şi să te amuzi zilnic.
  2. Trebuie să ai un vis. Cînd îţi pierzi visele, mori. Sunt mulţi oameni pierduţi printre noi şi nici măcar nu îşi dau seama că sînt pierduţi!
  3. Este o mare diferenţă între a îmbătrîni şi a creşte. Dacă ai 19 ani şi laşi timpul să treacă fără să faci nimic folositor, vei împlini la un moment dat 20 de ani. Pentru a îmbătrîni nu avem nevoie nici de talent, nici de aptitudini. Ideea este să creştem, să evoluăm, să găsim în orice schimbare oportunitatea de a deveni mai buni.
  4. Să nu avem regrete. De obicei vîrstnicii nu regretă ce au făcut, ci ce nu au făcut. Singurele persoane care se tem de moarte sînt cele care au prea multe regrete.”

La un moment dat am scris despre ceea ce cred tinerii absolvenţi care nu-şi găsesc un loc de muncă pe măsura „aşteptărilor” lor, şi anume că de vină este „tinereţea” lor (https://philean.wordpress.com/2010/01/07/tinerete-sau-experienta). De fapt, în majoritatea situaţiilor problema nu este vîrsta în sine (numărul de ani acumulat la un moment dat), nici măcar experienţa întotdeauna (pentru că aici ar putea interveni cei de 45-50 de ani, care motivează că pentru ei nu mai există locuri de muncă!), ci în mod clar atitudinea – atitudinea faţă de viaţă, faţă de muncă, faţă de sine! Pînă la urmă este vorba de responsabilitatea faţă de propria persoană şi faţă de lume – în general, care se dobîndeşte pe măsură ce se dezvoltă imaginea de sine, stima de sine, auto-cunoaşterea, încrederea în sine. Ceea ce înseamnă proces de maturizare, nu întotdeauna strict legat de vîrsta cronologică.

Deci titlul meu ar trebui rescris: Tinereţe fără de bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, adică viaţă cu suflet mereu tînăr!

Iar tot în mesajul primit erau şi nişte cugetări ale altora mai deştepţi ca mine:

Mark Twain: Vîrsta este o chestiune de mentalitate şi nu o problemă. Dacă nu te deranjează, nu contează.

André Maurois: A îmbătrîni nu este decît un obicei prost pe care o persoană ocupată nu are timp să îl deprindă.

James Garfield (al 20-lea preşedinte american): Dacă ridurile se impregnează deasupra sprîncenelor tale, nu le lăsa să se imprime şi pe inima ta. Spiritul nu trebuie să îmbătrînească.

Alexis Carrel (Premiul Nobel în medicină, 1912): Ceea ce contează este nu să adaugi ani vieţii tale, ci să adaugi viaţă anilor tăi.

Samuel Ullman (poet american): Nimeni nu îmbătrîneşte doar prin faptul că trăieşte un număr de ani. Îmbătrînim prin faptul că ne abandonăm idealurile. Anii pot rida pielea, dar a renunţa la entuziasm înseamnă a rida sufletul.

Duuglas MacArthur (general american): Eşti tînăr ca şi credinţa ta şi bătrîn ca îndoiala ta; eşti tînăr ca încrederea în sine şi bătrîn ca teama, eşti tînăr ca si speranţa şi bătrîn ca disperarea.

Sau altele:

Rosalyn S. Yalow (Premiul Nobel în medicină, 1977): Entuziasmul de a învăţa îi separă pe cei tineri de cei bătrîni. Atîta vreme cît înveţi, nu eşti bătrîn.

George Bernard Shaw: Nu ne oprim din joacă pentru că îmbătrînim, ci îmbătrînim pentru că încetăm să ne mai jucăm.

Eu prima oară mi-am dat seama că „îmbătrînesc” atunci cînd am găsit într-un dulap o pereche de pantofi pe care nu-i mai purtasem de vreo doi ani, care arătau bine şi încă îmi veneau ca mărime. Din cuvintele folosite se vede că eram foarte tînără atunci, adică eram pe la vîrsta la care cei peste 30 de ani mi se păreau foarte batrîni (în sensul de „trecuţi”).

Apoi am lucrat pînă la 35 de ani doar în colective în care eram mereu cea mai „mică” – şi mi se spunea mereu că îmi permit anumite lucruri – să le zicem comportamente mai puţin conformiste, pentru că niciodată nu mi-aduc aminte să fi acceptat ideea de „turmă” şi să fi avut dorinţa de fi şi face la fel ca alţii – pentru că sînt tînără şi încă nu m-am „tocit”. A fost perioada în care mai credeam că nonconformismul dispare cu timpul şi aşa apare persoana care trebuie să se mulţumească cu ceea ce primeşte, doar pentru că se apropie de „bătrîneţe”.

La 35 de ani am plecat pentru ceva timp în Franţa – într-un grup de 5 oameni din care de această dată eram cea mai „mare”. Am avut ceva probleme de adaptare – pentru că mi-am dat seama de acelaşi lucru – şi anume că nu reacţionam la fel cu ceilalţi. Iar de data asta nu mai aveam scuza „vîrstei”, ci am înţeles faptul că aveam propriile opinii pe care le susţineam cu fervoare (atunci cînd eram sigură că aveam dreptate), că nu credeam pînă nu cercetam şi nu mă asiguram că pot accepta ce spuneau ceilalţi, că recunoşteam şi rezistam stoic la influenţarea şi încercările de manipulare ale celorlalţi. Mi-am zis că este vorba de maturizare, şi mi-a plăcut senzaţia de confort pe care mi-o producea.

În timp, am învăţat să mă cunosc, am făcut multe greşeli, am schimbat multe (inclusiv multe locuri de munca!), am încercat să mă educ singură pentru a-mi depăşi anumite limite (încă lupt să-mi controlez fobiile, deşi uneori efortul psihic este atît de mare încît prefer să convieţuiesc cu ele), mi-am închegat un sistem de valori care mă ajută să-mi satisfac dorinţele de la viaţă.

Acum cel mai mult urăsc două verbe (a trebui şi a aştepta) – mai ales în expresii de genul: „Aşa trebuie făcut!” sau „Trebuie neapărat să …” sau „Aştept să …”. Şi, ca un adept al NLP, încerc să mai dau o şansă celor care le folosesc foarte des.

Iar ca încheiere, nu pot spune decît ce le spuneam de obicei la angajare celor cu care am lucrat la anumite momente: eu am mare încredere în toţi oamenii şi în capacitatea lor de evoluţie, aşa că în orice relaţie plec de la un nivel de încredere de 100% iar pe parcurs, încrederea mea fie poate rămîne la nivel maxim, fie poate să scadă, însă în nici un caz nu are cum să crească!

Voi ce credeţi?

Numai bine,
Cristina

2 comentarii

Filed under egalitate de sanse, prietenie, psihologie, relatii umane, responsabilitate sociala

2 responses to “Cum era: Tinereţe fără de bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, adică imaturitate perpetuă?!?

  1. philean

    Multumesc, Alexandra, pentru comentariu!
    N-am fost plecată, dar mă bucur că am revenit – şi-ţi dau dreptate în totul referitor la „scopul” care „scuză mijloacele”, nu la „orice scop” care ar trebui să scuze „orice mijloace”. Dar „traduttore, tradittore” – deci fiecare se crede liber să înţeleagă ceea ce crede că este corect.
    Citeam pe vremuri despre sfaturile altui om deştept (Baltasar Gracián) şi el spunea undeva că nu îi poţi judeca pe alţii şi nici nu e bine să le dai sfaturi, decît eventual vorbind despre tine şi dînd exemple despre propria persoană.
    De aici porneşte încrederea mea în oameni – eu am încredere în mine, deci am încredere şi în ceilalţi (îmi asum riscul de a greşi, deci, pentru că ştiu că voi găsi calea de a merge mai departe!).
    Dar fiecare este liber să creadă ceea ce consideră corect şi adevărat (doar pentru el, fără a generaliza pentru ceilalţi – cum bine spuneai).
    Cu drag,
    Cristina

    Apreciază

  2. Alexandra Stangaciu

    Buna Cristina!
    În primul rând mă bucur să constat că ai reînceput să scrii pe blog despre acele întrebări pentru care nu ai primit încă răspuns sau referitor la care încă nu ai încredere să crezi că răspunsurile primite (şi care nu-ţi dau pace!) sunt răspunsurile corecte, adevărate, sincere, obiective.
    În al doilea rând, simt fericire (iar tu ştii că eu spun mai mereu lucrurilor pe nume) pentru că în sfârşit cred ca avem premisele necesare pentru a putea discuta într-un limbaj comun despre tot felul de lucruri, fără orgolii personale sau profesionale, ci din pură prietenie.
    Astăzi mi-am propus să îţi răspund într-o manieră inedită la întrebarea despre încredere, pentru că şi pe mine m-au bântuit destul răspunsurile la această întrebare.
    Ţi-am promis o manieră inedită, şi aceasta înseamnă înainte de orice o expunere de motive, în stilul meu propriu şi personal (pentru cine nu mă ştie, e o figură de stil) pentru a veni în întâmpinarea unei nevoi, cel mai adesea, neconştientizate. Nevoia aceasta este de a nu ne mai grăbi să citim concluziile neglijând sau chiar ignorând total argumentele care conduc spre respectivele concluzii.
    Şi fără a pretinde că sunt mai cel puţin la fel de deşteaptă ca Nicolo Machiavelli, îndrăznesc să pun în valoare înţelepciunea spuselor sale din propoziţia „scopul scuză mijloacele”. Astfel, susţin cu fermitate că scopul afirmaţiei sale a fost tocmai de a întări ideea de excepţionalitate în privinţa utilizării oricăror mijloace pentru atingerea unui anumit scop, considerat cel mai probabil, superior, nobil. De unde această părere? Păi avem la îndemână logica şi mijloacele sale de verificare la îndemâna oricui a învăţat noţiuni elementare de logică, cum ar fi negarea respectivei afirmaţii. Aşadar, prin instrumentul negării, logica ne ajută să înţelegem sensul adevărat, cel intenţionat de cineva, extrăgând spiritul acelei idei din înşiruirile sale de cuvinte ce compun propoziţii şi fraze complexe.
    Destul însă cu abstractizarea, voi da un exemplu concret. Încep prin a reformula afirmaţia lui Machiavelli în aşa fel încât să identificăm împreună sensul propriu al cuvintelor folosite artistic în maxima „scopul scuză mijloacele”. Deci, în zilele noastre, am enunţa aceeaşi idee cam aşa: „Atingerea unui anumit scop poate justifica/legitima/îndreptăţi utilizarea tuturor mijloacelor posibile.”
    De ce aşa şi nu altfel? Pentru că în afirmaţia originală:
    -substantivul “scopul” este articulat cu articol hotărât, ceea ce ne conduce la ideea că “scopul”, utilizat la singular, se referă la un deziderat anume, altfel am fi avut un scop oarecare sau orice scop, dar Machiavelli, în privinţa scopului nu generalizează, ci este specific,
    -cuvântul “scuză” nu are în acest context sensul de a ierta ceva, deoarece în esenţă, propoziţia este impersonală, scopul în sine nu poate fi scuzat, iertat, nefiind vorba despre o persoană care săvârşeşte acţiuni, fapte, situaţie ce ne conduce invariabil la explicitarea metaforei prin afirmaţii de tipul “pentru atingerea unui anumit scop poate fi justificată/considerată legitimă sau chiar îndreptăţită utilizarea tuturor mijloacelor posibile.”
    -substantivul „mijloacele” este de asemenea articulat cu articol hotărât şi este la plural, ceea ce ne direcţionează de această dată către generalizare, rezultând că autorul se referă la orice fel de mijloc sau chiar la toate mijloacele.
    Prin negarea logică, vom obţine următorul rezultat: „Pentru atingerea oricărui scop nu se justifică utilizarea unor anumite mijloace.” Sigur, are mai mult sens dacă inversăm puţin topica formulării în: „Nu se justifică utilizarea unor anumite mijloace pentru atingerea oricărui scop.”
    Am reuşit să demonstrez logic că în celebra maximă a lui Machiavelli mesajul este către înţelepciune şi prudenţă în utilizarea mijloacelor mai puţin bune, oneste, corecte, pentru că numai în contexte cu adevărat superioare faptul criticabil de a utiliza mijloacele neconvenţionale ar putea fi scuzat, şi nici atunci printr-o absolvire totală de vinovăţie, ci doar ca o circumstanţă atenuantă la sancţionarea celui / celor care apelează la acest gen de excepţie.
    Dacă am reuşit să beneficiez şi de răbdarea cititorului până în acest punct, înseamnă că TREBUIE să îi ofer acestuia o recompensă, iar când utilizez impersonalul „trebuie” intenţionez de fapt să spun că eu simt această nevoie de a recompensa cititorul cu o clarificare. Drept urmare, voi face imediat legătura între înţelepciunea profundă (ilustrată de maxima lui Machiavelli), încredere şi entuziasm.
    După părerea mea, înţelepciunea profundă, adică judecata sănătoasă, poate fi manifestată în foarte multe feluri şi din păcate uneori este chiar imperceptibilă pentru anumiţi interlocutori (mă refer la comunicarea de orice fel) care nu îşi îngăduie să AŞTEPTE, să aloce puţin timp de zăbovire informaţiei aflate, ca aceasta, informaţia să-şi urmeze traseul interior spre încredere şi entuziasm.
    Pentru că, nu-i aşa, în fiecare dintre noi există încredere câtă vreme există speranţă şi în acelaşi timp în fiecare dintre noi există entuziasm câtă vreme există sensibilitate, manifestată prin iubire, ură, bucurie, furie şi multe altele, mai puţin prin indiferenţă. Şi da, toate acestea sunt elemente care se pot regăsi în fiinţa umană indiferent de vârsta sa biologică.
    Dacă am trăi singuri şi nu am fi „animale sociale”, poate nici nu ar fi nevoie să comunicăm cu ceilalţi, să facem schimb de idei, să ne cunoaştem, să fim sociabili. Însă chiar şi după ce a trăit printre semeni, înainte de a lua decizii, omul, singur fiind, îşi pune întrebări, simulând comunicarea, similar cu observarea propriei imagini în oglindă.
    Decizia sa se bazează pe încredere – deci că poate atinge obiectivul propus, entuziasm – deci că vrea să atingă obiectivul propus şi înţelepciune sau judecată sănătoasă – deci că acţiunile sale vor conduce la obiectivul propus, cu tot cu restul consecinţelor previzibile.
    De aceea, pentru a discerne în forul interior în scopul de a lua decizia cea mai potrivită pentru sine, omul îşi foloseşte încrederea, entuziasmul şi judecata, indiferent dacă o face în mod conştient sau nu. Rezultatele deciziilor sale sunt pe măsura celor trei elemente şi a modului în care a înţeles să le utilizeze.
    Referindu-mă strict la încredere, nu poate fi şi nici nu ar trebui vreodată să încerce măcar cineva să o măsoare în procente, pentru că nu tot ceea ce defineşte complexitatea fiinţei umane poate fi redat, cuantificat, „tradus” şi explicat prin minunata logică (verificat însă da).
    Ar însemna să nu fim sinceri cu noi înşine sau însene, pentru că în realitate nu cred că există om pe faţa Pământului care să poată afirma cu sinceritate că are încredere totală nu în alţii, ci chiar doar în el însuşi, în toate privinţele sau tot timpul.
    Altminteri, chiar am ajunge cu toţii să „vedem” totul doar în alb şi negru şi cred că ar fi foarte periculos pentru noi, ca specie.
    Şi dacă ar fi, prin reducere la absurd, posibil şi util să exprimăm încrederea, dragostea, entuziasmul, judecata sănătoasă, etc. în procente, în acele situaţii în care suntem în mod plăcut surprinşi când o persoană pe care nu o creditam (cu încredere) la început din varii motive, ne oferă surpriza plăcută de a izbuti să ducă la îndeplinire cele promise, depăşind astfel nivelul aşteptărilor iniţiale, ar însemna că în fapt ne-a câştigat mai mult de 100% din încredere.
    Aşa cum am mai spus şi altă dată, în lumea în care trăim tinereţea este un defect care se corectează odată cu trecerea timpului, cu avansarea în vârstă. Aşa că, având „leacul” contra tinereţii şi ştiind că e un defect curabil, diferenţa o poate face procesul de „vindecare”, prin utilizarea de mijloace accesibile financiar, durabile, fără efecte secundare şi nepoluante: învăţare, joacă, idealuri, după cum recomandă unii „mai deştepţi”, dintre cei citaţi.
    Rosalyn S. Yalow (Premiul Nobel în medicină, 1977): Entuziasmul de a învăţa îi separă pe cei tineri de cei bătrîni. Atîta vreme cît înveţi, nu eşti bătrîn.
    George Bernard Shaw: Nu ne oprim din joacă pentru că îmbătrînim, ci îmbătrînim pentru că încetăm să ne mai jucăm.
    Samuel Ullman (poet american): Nimeni nu îmbătrîneşte doar prin faptul că trăieşte un număr de ani. Îmbătrînim prin faptul că ne abandonăm idealurile. Anii pot rida pielea, dar a renunţa la entuziasm înseamnă a rida sufletul.
    Bine ai revenit! Mi-e tare greu să redau în cuvinte cât de mare şi de intensă este bucuria mea de a citi ultimul articol postat de tine.
    Cu prietenie,
    Alexandra

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s