A da sau a nu da!

Dacă despre „a fi sau a nu fi” s-a discutat destul de mult, astăzi îmi doresc să scriu cîte ceva despre „a da sau a nu da”.

Iată că nu mai este guvernul, care creşte în ochii unora precum balonul de la guma de mestecat, pînă le acoperă nu doar faţa, dar parcă le obturează şi bruma de gîndire raţională pe care ar trebui toţi s-o avem.

You can’t give the government the power to do good without also giving it the power to do bad – in fact, to do anything it wants. (Harry Browne)

The point to remember is that what the government gives, it must first take away. (John S. Coleman)

Nu înţeleg (luaţi-o ca „nu vreau să accept!”) cum cineva poate crede că rezolvarea propriilor lui probleme depinde integral de alţii! Mai ascultam o declaraţie a unei persoane importante din partidul aflat la putere, care impunea zilele trecute fel de fel de condiţii guvernului, vorbind de „ei” – cei de la guvern, fără să-şi dea seama că de fapt vorbea despre „noi” – din punctul lui de vedere, ca membru al partidului care a format guvernul! (N.B.: pentru că tot am citit mai multe în ultima vreme despre psihanaliză şi despre Freud şi despre actul ratat, este un adevărat regal pentru cine vrea să studieze spusele politicienilor, ca să îşi dea mai bine seama de ce este de fapt în capul lor!)

Oricum, nu mă pasionează politica în mod deosebit – mai mult mă atrage realitatea pe care îmi place să o observ cu ochii mari şi atenţi şi cu mintea cît mai deschisă, aşa că revin la dilema de „A da sau a nu da!”.

Pornind de la „ei” – eu îmi permit să le spun aşa, pentru că nu fac parte din partid (deşi, pentru a fi sinceră, ar trebui să mă gîndesc la „noi”, pentru că doar am votat cu „ei”!), mi-am dat seama încă o dată că schimbarea de paradigmă poate apărea doar la cei care acceptă că nu au întotdeauna dreptate sau că au greşit şi îşi doresc să facă lucrurile mai bine. În acest fel, acceptă că este nevoie să schimbe ceva la ei – nu la ceilalţi – şi astfel îşi pot propune alt comportament şi chiar alt mod de gîndire.

Citeam zilele trecute despre o iniţiativă care a prins şi în România – cea de a face daruri mici necunoscuţilor, în mod anonim. A fost mai demult şi un film cu un băieţel care a imaginat un lanţ al facerii de bine – cel ce are nevoie de ajutor să îl primească de la cel ce poate să i-l ofere, fără altă obligaţie decît cea ca la rîndul lui, după puterile lui, să ajute pe altcineva care se află la nevoie. Acum mai mulţi ani am învăţat care este puterea unui compliment făcut la momentul potrivit şi în forma potrivită – fără a urmări alt interes decît cel de a aduce o înseninare de-o clipă pe faţa interlocutorului. Au mai fost campaniile cu dăruirea unui zîmbet, a unei îmbrăţisări sau a unui sărut necunoscuţilor, cu voluntari şi zile clar stabilite. Sau proiectele lansate în cadrul campaniilor CSR ale unor organizaţii, pentru a dărui cărţi, alimente, jucării etc. pentru cei cu mai puţine resurse. Deci iniţiative au existat – poate şi multe altele de care nu am reuşit să aflu. De altfel sînt convinsă că multă lume este darnică, fără să caute publicitatea sau să aştepte mulţumiri publice.

Întrebarea mea este de ce nu reuşim mai mulţi să fim ca cei care deja dau cu inima largă şi cu conştiinţa curată, fără a aştepta ceva anume în schimb? De ce dacă apare o iniţiativă apar o mulţime de entuziaşti, iar după ce trece ziua stabilită pentru activitatea în comun totul dispare ca şi cînd nu ar fi fost?

Iată ce îmi doresc eu, nu ca o acţiune de moment, ci ca un mod de viaţă. Fiecare dintre noi să dea cît mai mult din ceea ce nu costă bani! Nu vorbesc aici despre dăruirea de bani sau lucruri, pentru că nu vreau să intru în polemică cu cei care spun că nu dau pentru că nu au suficient nici pentru ei. Cred că am mai spus undeva că eu cred că puternici sînt cei care au ce da, nu cei care pot lua ce au nevoie, mai ales dacă vorbim de ceea ce este imaterial, care nu se poate exprima în bani!

We make a living by what we get, but we make a life by what we give. (Winston Churchill)

Ce ne împiedică să dăruim mereu un zîmbet pe stradă necunoscuţilor?

De ce nu am răspunde cu o vorbă bună chiar şi celui care ne admonestează doar pentru că din întîmplare respirăm aerul din preajma lui?

De ce ezităm să îi dăm o mînă de ajutor celui care nu îndrăzneşte să o ceară?

De ce să-l înjurăm pe altul pentru ce a sau n-a făcut, înainte de a ne gîndi la ce am sau n-am făcut fiecare dintre noi?

Dă celorlalţi aşa cum îşi dă un trandafir parfumul – natural, fără să ceară ceva în schimb. (Swami Vivekananda)

Şi vă aştept să propuneţi alte întrebări retorice, pentru că există multe situaţii cînd putem decide să ne abţinem să ne manifestăm după primul impuls, pentru a găsi soluţii mai bune decît cele generate de mînie, supărare, furie, mîndrie, complezenţă şamd.

Există două tipuri de mulţumire: cea imediată, pe care o simţim cînd primim ceva şi cea de durată, pe care a simţim pentru ceea ce dăm. (Edwin Arlington Robinson)

Lasă un comentariu

Filed under Imbunatatire, prietenie, psihologie, relatii umane, responsabilitate sociala

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s