Exerciţiu de auto-cunoaştere

Exerciţiu de auto-cunoaştere – oarecum similar cu „CĂLĂTORIA ÎNTR-O FRUNZĂ”

Voi relata acum o experienţă trăită pe parcursul primului curs de formare de formatori[1] la care am participat – undeva prin 1995 – dar imi aduc aminte totul, ca şi cînd ar fi fost ieri!

Pe acea vreme nu mă pasiona psihologia, eram încă tributară conformismului şi disonanţei cognitive, avem o mulţime de complexe neconştientizate, care îmi afectau mult calitatea relaţiilor cu ceilalţi.

La acel curs de pregătire, unul dintre obiectivele trainerului era să ne facă să înţelegem că, pentru un trainer, este importantă perceperea realităţii cu ajutorul tuturor simţurilor disponibile, pentru a ne putea plasa într-o poziţie conştientă faţă de ceilalţi. Trainerul dorea să ne ajute să ne dezvoltăm încrederea în sine, auto-cunoaşterea, care apoi să ne permită auto-controlul, stima de sine, o bună imagine de sine, în scopul de a ne da seama că am putea rezista provocărilor posibil de apărut în timpul lucrului cu un grup de training.

Exercițiile care ne-au fost propuse la acel curs, fie de grup, fie individuale, urmăreau în mare parte înțelegerea relațiilor dintre propriul corp (cu trăirile şi senzaţiile interne) şi mediul exterior – animat sau inanimat, ca urmare a diferitelor tipuri de senzaţii şi percepţii.

Unul dintre exerciţii era o variantă a exerciţiului cunoscut de obicei sub numele de „Trust Walk”, ce trebuia realizat într-o echipă de 3 persoane, în care, prin rotaţie, una dintre persoane era subiect, iar celelalte două însoţitori. În exerciţiul original, subiectul, cu ochii închişi, trebuie să se lase ghidat de însoţitori şi să atingă diferite tipuri de obiecte din mediu sau să execute anumite sarcini cerute de aceştia, fără a şti de fapt ce riscuri implică şi fără a putea controla ce consecinţe pot avea acţiunile realizate. În varianta propusă de David (trainerul nostru de la acea dată), exerciţiul consta tot în rolul subiectului de a se lăsa, cu ochii închişi, ghidat de cei doi însoţitori. Nimeni nu vorbea în sală, era necesar să se păstreze liniştea, pe cât posibil. După ce subiectul închidea ochii, cei doi însoţitori trebuiau să-l plimbe pe subiect în spaţiul disponibil pentru a-l dezorienta (ca să nu poată ghici exact în ce zonă a încăperii este sau în apropierea cărui obiect se află). Apoi trebuiau să-l pună să atingă cu trei degete suprafaţa unor obiecte (maxim 5 in total, amplasate cât mai diferit cu putinţă) – fără să mişte mâna şi fără să pipăie îndelung obiectul atins – era permisă doar o atingere scurtă (regulile acestea urmăreau ca subiectul să nu îşi poată da seama din prima ce a atins). Regula jocului era ca subiectul să ţină minte toate senzaţiile şi emoţiile apărute în timpul exerciţiului. La sfârşit, subiectul trebuia să le descrie celorlalţi obiectele atinse prin evocarea caracteristicilor sugerate de propriile senzaţii şi emoţii, iar apoi să recunoască în sală obiectele descrise.

Toate stările trăite pe parcursul exerciţiilor realizate la acel curs mi-au rămas în minte, mai întâi pentru că au constituit pentru mine o sursă de descoperire a unor puteri pe care nu ştiam că le am, iar mai apoi pentru că le-am repetat în diverse ocazii şi în diferite forme, pentru o mai bună auto-cunoaştere.

Astfel, mi-aduc aminte că, fiind cu ochii închişi, în loc să mă concentrez pe ceea ce făceam, în eventuala încercare de a recunoaşte poziţia reală în sală, m-am lăsat pe mâna însoţitorilor şi m-am bucurat de moment. Am sondat adâncimea nemărginită şi densitatea mare a întunericului din jurul meu, parcă simţeam aerul cu care veneam în contact, ce-mi aducea vagi mirosuri şi freamăte – semne ale universului viu în care mă aflam. Mă însoţeam cumva din exteriorul fiinţei mele, ca un fel de înger supraveghetor – pentru că îmi plăcea atât de mult ce simţeam, încât aveam nevoie de un martor al stării mele de bine. Mă simţeam eliberată de multitudinea de stimuli vizuali care de obicei îmi limitează orizontul, corpul meu se redusese până la dimensiunea unui bob de nisip, aveam la dispoziţie întregul univers în care mă puteam mişca fără frica de a mă lovi de ceva în orice direcţie imaginabilă, sub influenţa unor factori externi pe care nu eu îi decideam, dar care îmi aduceau la îndemână lumea înconjurătoare. Nu mai trebuia să mă preocupe aspectul meu exterior. Silueta, hainele, persoana mea se contopiseră cu restul, eram parte din lumea invizibilă, indefinită, nediferenţiată, dar vie, fremătândă, plină de energie.

Obiectele pe care le-am atins (un spătar de scaun din lemn, o frunză a unei plante decorative dintr-un ghiveci, ţesătura hainei lui David, o ţeavă de la calorifer şi o geantă din piele) mi-au provocat senzaţii diferite. Textura lor era diferită, temperatura lor era uneori plăcută, alteori îmi dădea fiori, în schimb toate aveau o energie puternică, prin care încercau să convingă şi să se afirme. Ştiu că am recunoscut doar trei dintre obiectele atinse, iar pe celelalte le-am numit, dar nu am putut să le identific cu claritate.

Nu mi-a plăcut spătarul scaunului. Nici nu l-am recunoscut în sală. Mi-am dat seama că am atins lemn, dar era ceva prea dur şi prea inflexibil pentru gustul meu. Eu a trebuit să cedez în faţa lui – însoţitorii m-au pus să-l ocolesc şi nu mi-a plăcut să renunţ la libertatea mea. La ce bun să te sprijine ceva care te obligă să îi iei forma? De ce vrea să te supună şi să te domine? Era rece, neted, dens, inflexibil, opunea rezistenţă, voia să fie şef şi nu admitea împotrivire. Mă respingea! Nu mă plăcea! Nici eu nu l-am plăcut!

Apoi am fost primită cu căldură, cu o uşoară înfiorare, un pic de sfială şi moliciune, docilitate dar şi rezistenţă. Era o frunză de muşcată, care şi-a lăsat mirosul pe degetele mele. Era vie. Era plăcută şi dornică de a intra într-o relaţie. Se lăsa atinsă fără împotrivire, dar atingea la rândul ei şi te invada cu izul ei de floare decentă şi retrasă, dar totuşi puternic. Nu insista. Nu te obliga. Te aştepta, dar te cuprindea, te atrăgea, te făcea să nu o laşi şi să nu o uiţi. Am ţinut-o minte, i-am recunoscut mirosul şi atingerea. Era vie si puteam schimba între noi energie. Se înfiora la atingere şi primea căldura mea.

Dacă nu există stimuli perturbatori în exterior, dacă te poţi concentra pe ceea ce vrei, este foarte uşor să auzi respiraţia celui de alături, scârţâitul unei uşi dintr-o altă cameră, şuieratul imperceptibil al unui curent de aer pe traiectoria dintre o uşă şi o fereastră. Iar eu am fost convinsă că pot auzi pulsul – şi al meu şi al altcuiva. Am simţit un material plăcut la atingere – era o stofă plină, un pic pufoasă, dar nu foarte compactă. Era o suprafaţă încărcată de energie, a cărei textură părea că vrea să lase să schimbe cu exteriorul un flux de satisfacţie, încredere, nerăbdare, curiozitate. Părea că are întrebări, aşteptări, dorinţe, neliniştea preaplinului, trepidaţia lucrului început şi neterminat. Avea un iz de apă de colonie, un pic de nesiguranţă – să se apropie sau să se depărteze? – şi părea că frige, undeva între portocaliu intens şi roşu incandescent. Era haina lui David – nu putea fi altceva – era prea pasionată, prea arzătoare, prea dornică să dea şi să ia prin porii ei orice apărea între oamenii aduşi la un loc la un moment dat. Mai devreme David ne întrebase dacă ne considerăm nişte oameni răi şi insensibili, pentru că acceptăm să trăim într-o lume în care unii nu au ce mânca, alţii sunt bolnavi, există războaie şi fanatici care omoară nevinovaţi, în timp ce noi ne trăim viaţa fără să ne pese prea mult de suferinţa acelor necunoscuţi. Şi ne-a lăsat să ne răspundem singuri dacă este rău să fii egoist sau este rău să nu fii disponibil să te schimbi. Aşa era şi haina lui – permeabilă, fluctuantă, schimbătoare, arzătoare – fără însă să-şi piardă forma şi structura, uşor recognoscibilă şi disponibilă. Mi-a plăcut instantaneu. Aş fi rămas lângă ea, s-o ating cu drag. Dar a plecat şi am rămas cu amintirea stării şi cu dorinţa de a-mi crea o haină la fel.

Obiectul următor a fost greu pentru mine de recunoscut. Sunt inginer şi am lucrat cu fel de fel de piese din metal la viaţa mea, aşa că am recunoscut imediat materialul atins – dar n-am ştiut despre ce obiect din sală este vorba. Era un metal rece, chiar dacă se deghizase sub stratul de vopsea care-l acoperea. Vopseaua creştea un pic temperatura, făcea suprafaţa o idee mai moale şi mai elastică, dar metalul acoperit radia cu putere energia lui constrângătoare. Comanda, impunea, cerea ascultare. Arareori răspund la astfel de cereri aşa cum ar vrea ceilalţi. Cu cât creşte inflexibilitatea celuilalt, cu atât reapare mai repede şi se reafirmă în mine copilul care spune „NU” doar din plăcerea de a contraria şi de a capta atenţia adulţilor. Ca adult, am învăţat să-mi controlez în viaţa reală imboldul de a mă lăsa pradă încăpăţânării infantile, ceea ce însă nu înseamnă că nu conştientizez consecinţele compromisului făcut, prin comparaţie cu avantajele imediate posibil de obţinut sau cu pierderile potenţiale pe termen lung.

Spre sfârşitul experienţei mele ca subiect, deja mă pasiona lumea invizibilă. Era parcă mai simplă şi mult mai lipsită de pericole ca lumea reală. Informaţiile veneau parcă mai distincte şi pe mai multe canale ca atunci când ţineam ochii deschişi. Mă invadau mirosurile, zgomotele, texturile suprafeţelor, căldura sau forţele lor de reacţie la intrarea mea în spaţiul lor. Erau zone cu trăiri plăcute şi aducătoare de satisfacţii, sau dimpotrivă, veneau cu propria lor reacţie şi rigiditate în acceptarea unor relaţii. Prima impresie nu este dată doar de imaginea vizuală. Prima impresie se formează indiferent de sursa sau canalul de provenienţă a informaţiilor. Aşa că m-am îndrăgostit iremediabil de ultimul obiect atins. Era o suprafaţă blândă la pipăit, moale, elastică, dar puternică şi bogată, ce purta în ea căldura soarelui de primăvară şi culorile pământului plin de seva plantelor în creştere. Mi-am închipuit obiectul care ar fi putut să cuprindă natura, viaţa, cerul şi soarele, puterea de a creşte şi bogăţia resurselor adunate la un loc, pentru a da celorlalţi bucurii, satisfacţii şi forţa de a merge mai departe. Am recunoscut obiectul imediat ce am deschis ochii. Era o geantă din piele naturală (nu ştiu termenul tehnic, dar de obicei i se mai spune ”piele întoarsă”), de culoare maro-roşcat, ce-ţi bucura ochii şi inima, dar care, în egală măsură, îţi transmitea prin toate simţurile posibile, forţă, putere, fără însă să te încorseteze cu constrângeri şi cerinţe rigide.

David ne-a învăţat atunci foarte multe lucruri utile. Toate exerciţiile lui urmăreau până la urmă un singur obiectiv: conştientizarea relaţiei dintre propria persoană şi restul lumii. Iar întâlnirea mea providenţială cu el a dus la împlinirea mea actuală, la găsirea a ceea ce îmi place să fac, la identificarea resortului care mă motivează în viaţă şi care de atunci s-a transformat într-un fel de „perpetuum mobile” care, deşi nu este perfect (uneori mai are nevoie de momente de repaus şi de energie din exterior), aproape că se realimentează singur din ce în ce pentru durate mai lungi.


[1] Deşi nu este încă definitiv integrat în limba română, eu prefer să folosesc termenul „trainer”, nu cel de „formator”, indicat de standardele ocupaţionale din România.

Lasă un comentariu

Filed under auto-cunoastere, psihologie, training

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s