Cîteva momente-cheie din viaţa mea

Momente-cheie din viaţa mea – interpretate post-factum, dar integrate în semnificaţia evoluţiei mele continue ca persoană adultă

Dacă mă gîndesc la viaţa mea, constat au fost numeroase momente pe care le simt acum ca pe nişte adevărate puncte de răscruce, deoarece deciziile luate atunci m-au condus pe drumuri diferite şi în direcţii nebănuite de mine ca fiind posibile – pe care le-am parcurs la început în mod involuntar, iar apoi din ce în ce mai conştient şi cu din ce în ce mai multă satisfacţie. Dacă pe moment am fost incapabilă să-mi dau seama de consecinţele pe care le-au avut deciziile luate în mod mai puţin conştient în viaţa mea, acum, din fericire, pot spune că toate experienţele trăite s-au înşirat parcă în mod miraculos pe un fir care a luat forma unei spirale ascendente în majoritatea timpului. Bineînţeles că au existat unii paşi înainte, destul de multe reculuri, dar mereu am revenit în poziţia ce mi-a permis să avansez, continuînd căutarea de valori şi satisfacţii. Aşa am putut verifica în practică ceea ce se spune: ”Nu contează de cîte ori cazi, important este să te ridici de un număr mai mare de ori decît numărul de prăbuşiri.”

În copilărie, bunica mea îmi spunea „Muta”, evident pentru că refuzam să vorbesc (ştiu din povestiri, pentru că am foarte puţine amintiri, extrem de fragmentate, din acea perioadă). Am vorbit foarte greu – ai mei erau foarte îngrijoraţi, crezînd că am probleme de dezvoltare psihică. Am o soră mai mare, care începuse să spună cuvinte mai simple pe la 10 luni şi apoi făcea gălăgie întruna prin casă, vorbea cu toţi cei din jurul ei, inclusiv cu necunoscuţii. În timp ce ea era vorbăreaţă şi plină de ”lipici”, eu eram tăcută, timidă („sălbatică” – aşa mă „alintau” ai mei)– probabil că dacă aş fi fost copil acum, aş fi fost diagnosticată cu tulburări de tip autist. Trăiam în lumea mea, pe la 3 ani foloseam cîteva cuvinte şi o mulţime de interjecţii sau onomatopee, mă ascundeam frecvent din calea ”oamenilor mari”, care de cele mai multe ori aveau prostul obicei să mă sîcîie cu fel de fel de cerinţe care nu făceau decît să-mi amplifice încăpăţînarea de a nu răspunde la ”provocări”. Dar îi observam cu atenţie pe ceilalţi şi reuşeam să mă salvez la timp, pentru a nu fi prea mult „la mijloc”. Din acest motiv am făcut 4 ani de grădiniţă, în speranţa că voi deveni mai sociabilă – mai tîrziu mă amuzam spunînd că nu mulţi au reuşit să rămînă repetenţi în primul an de grădiniţă! Am suferit mult – sau aşa îmi reprezint acum starea mea de confuzie de atunci – de ce nu eram acceptată aşa cum eram? – şi tot aşa îmi explic dorinţa de fi invizibilă, la care nu am renunţat uşor (doar după ce am ajuns la maturitate, şi am devenit mai sigură pe mine, pe ce pot şi pe ce îmi doresc în viaţă)-. Poate că de atunci am învăţat prima lecţie despre empatie – sau mai degrabă despre consecinţele lipsei de empatie faţă de ceilalţi. Aşa că, de foarte multă vreme, chiar dacă am ceva de spus, aproape niciodată nu insist să obţin un răspuns, nu presez pe nimeni să facă ce vreau eu, nu sufoc pe nimeni, nici măcar din dorinţa de a-i face ceea ce cred eu că ar fi un bine.

Mai am un defect (în ochii unora dintre cunoscuţii mei!) – m-am auto-educat să nu fiu curioasă, respectiv să îi las pe ceilalţi să-mi spună, dacă vor, ceea ce au de spus, în ritmul lor şi la momentul la care se simt confortabil, fără să insist să-i descos eu cu salve de întrebări (comportament care de multe ori a fost considerat „nesimţire” – adică dezinteres faţă de ceilalţi, inapetenţă pentru bîrfe şi plînsul de mila altuia!).

Am şi o altă amintire din copilărie, care constituie punctul revoltei mele faţă de biserica creştin-ortodoxă şi implicit faţă de orice autoritate, în general. Eram la grădiniţă – deci aveam 4-5 ani. Cum educatoarea noastră obişnuia să ne ducă în diferite vizite – în parc, la muzee, la şcoala de balet (preferata mea!), iar grădiniţa se afla lîngă o biserică, într-o dimineaţă am mers să vizităm clădirea bisericii. Eram un grup de copii, care ne-am risipit care încotro, mînaţi de curiozitate. Mi-aduc aminte că mi-au plăcut mult răcoarea, culorile de pe pereţi şi mirosul dulceag al lumînărilor ce fumegau în interior. Şi mai mi-aduc aminte că pipăiam lemnul sculptat al stranelor şi pereţii zgrunţuroşi şi coloraţi, mergînd pe după stîlpii interiori, cînd am simţit o mînă puternică ce m-a luat de un umăr şi aproape m-a ridicat de pe pămînt în timp ce mă zguduia şi mă trăgea într-o parte, iar o voce groasă şi arţăgoasă rău mă certa de zor, spunîndu-mi că intru unde nu am voie, că nu respect poruncile şi că păcătuiesc pentru că sunt fată. Cînd m-am uitat în sus am văzut un uriaş,  o faţă mare şi păroasă – ca un căpcăun – pentru că aşa îmi arătase bunica într-o carte cu poveşti. M-am speriat şi m-am trezit singură afară, pe treptele bisericii, fără să înţeleg ce rău făcusem. Acasă, bunica mi-a explicat că probabil intrasem în altar, unde femeile nu au voie, şi că de aceea se înfuriase preotul care mă dăduse afară din biserică. Probabil că de atunci am rămas cu impresia care persistă încă în credinţele mele profunde, că biserica este un fel de club al bărbaţilor, în care nu oricine poate intra, în ciuda celor spuse, care sunt atăt de diferite de ceea ce se face. Mai mult, de atunci am vie în minte ceea ce acum se defineşte ca „discriminare de gen”, pentru că mi s-a părut (şi încă mi se pare) inacceptabil ca cineva să aibă dreptul de a interzice ceva altcuiva doar pentru faptul că poate sau pentru că celălalt este diferit.

Dar să revin la ce-am învăţat eu din eşecurile sau întîmplările fericite din viaţa mea, pas cu pas, analizînd post-factum o serie de întîmplări pe care le am vii în memorie, uneori după mai multe zeci de ani.

După ce am intrat la şcoală, spre bucuria părinţilor, s-a dovedit că eram bună la învăţat – deci au scăpat de spaima de a avea un copil „retardat”. Din clasa a II-a am luat în fiecare an premiul 1. Dar în clasa I am dat peste un obstacol extraordinar de dificil, pe care l-am trecut cu mare greutate – adică m-am lovit de bastonaşe şi liniuţe, pe care, spre disperarea mea, le făceam atît de strîmbe şi de nealiniate, încît mai mereu eram certată şi primeam cantităţi suplimentare de realizat pentru a exersa în plus. A fost un chin pe care l-am suportat cu mare greutate. Îmi aduc aminte şi acum cum îmi curgeau lacrimile pe obraji, cum scrîşneam din dinţi şi încleştam pumnul atît de tare că rupeam vîrful de la creion după primele două – trei semne scrijelite cu mare încrîncenare pe caiet. Aveam note mici la caligrafie şi simţeam o mare dezamăgire din cauza neputinţei mele de a fi ca ceilalţi colegi. Regula era că toţi cei care învăţaseră să scrie frumos, primeau dreptul de a scrie cu stiloul, iar codaşii clasei rămîneau să scrie cu creionul pînă reuşeau să deprindă scrisul caligrafic. Am mai avut şi nefericirea (oportunitatea, aş spune acum!) de a fi la o şcoală experimentală, în care se testau ideile de reformă în învăţămînt (acum vreo 40 şi ceva de ani!). Aşa că eu, ca de altfel toţi colegii mei de generaţie din acea şcoală – învăţam să scriu pe caietul de matematică, ceea ce mă obliga să scriu foarte mare – fiecare literă fiind cît pătrăţica de pe foile de caiet de matematică. Iar eu, cu scrisul meu ezitant şi tremurat, aş fi reuşit poate să deghizez liniile mai contorsionate dacă aş fi putut scrie cu litere mici, dar cum scrisul pe foaia de matematică nu permitea mai mult de două cuvinte pe un rînd, o adusesem la disperare pe învăţătoare, care mă ameninţa frecvent că se va termina ciclul şcolar şi eu tot nu voi învăţa să scriu cum trebuie! Cred că de-atunci vine incapacitatea mea de a executa sarcini repetitive fără să mă plictisesc rapid şi să caut orice mijloace posibile de a varia la nesfîrşit ceea ce trebuie făcut, mai ales dacă nu pot evita complet rutina şi repetiţiile.

În clasa a IV-a s-a întîmplat însă la un moment dat ceva care mi-a schimbat părerea despre şcoală şi imaginea mea despre mine. Şi cum răul cuiva este binele altcuiva, s-a întîmplat că s-a îmbolnăvit învăţătoarea şi a venit în locul ei ca suplinitor un domn învăţător pensionar (dl. Stroe – un domn învăţător de modă veche!). Era un om foarte înalt, cu o statură impunătoare (sau aşa îl vedeam eu, copil fiind), foarte exigent dar extrem de drept, de care toată lumea s-a temut aproape instantaneu. Dar mie mi-a plăcut. Poate pentru că era calm şi cumpănit la vorbă. Nu ţipa şi nu se agita fără rost – oricum era suficient să apară el şi toată lumea parcă se micşora şi mai mult în faţa lui. Pentru el toate aveau o explicaţie şi un înţeles. Încet – încet, toate nemulţumirile mele au dispărut pe rînd – nu mai îmi cerea nimeni să copiez la nesfîrşit pagini întregi de litere şi cuvinte simple. Cum îmi plăcea la nebunie să citesc (mă învăţase bunicul meu să citesc încă de cînd eram la grădiniţă), de multe ori eram printre primii din clasă care ştiau să răspundă la întrebări sau să dea exemple de cuvinte – regionalisme, sinonime, omonime etc. sau de personaje din poveşti. Dl. Stroe m-a ajutat să încep să capăt încredere în mine, m-a lăsat să mă relaxez şi să merg în ritmul meu, fără să mă mai compare încontinuu cu ceilalţi şi fără să mă preseze să fac mai mult din ceea ce îmi displăcea profund să fac. Iar la sfîrşitul clasei a IV-a, dl. Stroe l-a chemat pe tata la o şedinţă la şcoală, pentru a-i înmîna o diplomă de onoare cu numele meu pe ea şi pentru a-l ruga să mă susţină să studiez, pentru că el îmi prezicea că am şanse să fac ceva bun în viaţă. Nu ştiu dacă i-am împlinit prezicerea, dar pentru mine a fost un vot în alb care multă vreme mi-a dat încredere să încerc să fac ceea ce îmi doresc.

Cînd am terminat liceul, era evident că voi merge la facultate. Pe atunci aveam o prietenă a cărei familie mă fascina – îşi cunoşteau genealogia pînă la perioada Şcolii Ardelene, tatăl era ziarist la singura agenţie de ştiri din acea vreme, mama – profesor de lingvistică la Filologie în Bucureşti, un unchi şi o mătuşă – profesori la Filologie la Universitatea din Cluj. Prietenii părinţilor colegei mele erau scriitori, artişti, critici literari şi de teatru. În casa ei se discuta mereu despre literatură, filozofie, arte, istorie, ba chiar şi politică. Biblioteca din casa ei a fost cel mai mare magnet pentru mine în acea perioadă a vieţii. Dar era anul 1980 şi la modă era ingineria, iar părinţii mei au făcut tot ce au putut pentru a-mi arăta ce viaţă poate avea în comunism un profesor de limba română fără pile. Prietena mea a făcut Filologia – nu o invidiez, pentru că era clar că eu nu aş fi putut concura cu ea vreodată – egalitatea de şanse poate exista, dar este un drept care îşi arată efectele doar dacă se materializează şi alte condiţii favorabile). Iar mediul în care a trăit ea, încă de la naştere, a fost ca un cadou primit de la viaţă, astfel că eu, cu toate cărţile pe care le citeam, nu reuşeam să ţin pasul cu ea, aşa că întotdeauna mă „bătea” în discuţiile noastre, indiferent de tema aleasă. Eu am cedat atunci şi am dat examen la Politehnică. L-am luat cu lejeritate, dar greul de-abia apoi a început. Nu mi-a fost uşor să trec prin facultate, nici prea plăcut. Am suferit pe pielea mea discriminarea în forma cea mai directă – alesesem o facultate în care profesorii gîndeau că doar băieţii merită să fie, astfel că făceau tot ce puteau pentru a demonstra studentelor că nu sînt binevenite – de la afirmaţii explicite, pînă la folosirea de standarde duble de evaluare, ironii şi sarcasm manifest.

În primii trei ani de facultate a fost o adevărată luptă pentru promovare. Materii dificile, nivel ridicat de cerinţe, mult de lucru – eram o studentă muncitoare, stresată, permanent nemulţumită de mine, temătoare. Ajunsesem în anul 3 la facultate şi am avut două restanţe în vară – în 1983. Pe atunci, dacă nu treceai toate examenele dintr-un an de studiu, nu puteai promova în anul următor. Aşa că atunci cînd am picat una din restanţe în sesiunea din toamnă, m-am confruntat pentru prima şi ultima oară în viaţa mea cu spectrul repetenţiei. Eu eram la acel moment (şi încă mai sunt şi astăzi) o persoană care respectă regulile pe care le acceptă (regulile au rostul lor, dacă dispar nu mai există niciun sistem de referinţă explicit), de aceea mi-a fost foarte greu să accept că nu sunt capabilă să promovez anul, gîndindu-mă chiar la alternativa de a renunţa la facultate (deşi mi-era frică de cum mă vor judeca şi trata apoi cei din jurul meu). Dar într-o dimineaţă, într-una din zilele în care mă pregăteam pentru repetarea examenului de restanţă (pentru că se accepta o reexaminare dacă aveai o singură restanţă), m-am trezit cu o revelaţie care mi-a schimbat complet relaţia cu exteriorul pentru totdeauna! M-am trezit hotărîtă că trebuie să mă văd ca fiind cea mai importantă persoană din lume pentru mine, că pentru mine nu contează ce cred ceilalţi despre mine, atîta timp cît eu mă consider capabilă să trec peste orice obstacol mi s-ar ivi în cale. Pe scurt, mi-am zis: ”Ori ei, ori eu!”. Am luat restanţa din a doua încercare, am trecut în anul patru cu o medie un pic peste 8 (iar la noi în facultate se ştia că „primii 10 ani sunt grei, pînă treci de anul 3”), iar apoi în anul 4 am avut o medie peste 9 şi în anul 5 de 9,50 (după ce în anul 1 avusesem un pic sub 7, iar in anul 2 cam 7,50!). Cred sincer că dacă ceva din mine nu s-ar fi trezit în acea toamnă, nu aş fi astăzi ceea ce sunt şi nu aş fi putut să mă mobilizez pentru a trece de tot şi toate pentru a reuşi să fac ceea ce cred că este bine.

1985 este unul din anii de culme ai comunismului deşănţat care mi-au acrit mare parte din copilărie şi toată tinereţea; este anul în care am terminat facultatea şi mi-am luat repartiţia. Aşa am devenit inginer stagiar la fabrica de avioane acum cunoscută cu numele de IAR – se află în comuna Ghimbav, de lîngă Braşov. Colegii de liceu care au terminat facultatea în acelaşi an mă invidiau, zicîndu-mi: „Ce noroc ai avut, ai luat repartiţie într-un oraş cu gară, care mai este şi la munte, unde vei fi tot timpul ca în vacanţă!”. Faţă de unii dintre ei, care aveau repartiţii în locuri uitate de lume, gen colonii muncitoreşti undeva pe cîmp – unde aveau apă caldă doar în zilele de sărbătoare naţională – sau în alte locuri uitate de istorie şi civilizaţie, eu păream să fi avut într-adevăr noroc. Şi totuşi eu mă simţeam groaznic, pentru că eram obligată să fac ceva fără să vreau! Am ajuns în fabrică împreună cu mulţi colegi de generaţie din facultate şi acolo am cunoscut mulţi alţi colegi din promoţiile anterioare. Eram mulţi stagiari, găseam ocazii să socializăm, ne sprijineam unii pe alţii … Am învăţat multe de la cei pe care i-am cunoscut acolo şi zic eu că am devenit un inginer bun; am întîlnit oameni deosebiţi care m-au făcut să nu mă simt singură, care s-au transformat într-un fel de familie lărgită ce m-a adoptat, pentru a nu suferi atunci cînd aveam nevoie de o vorbă bună sau nu puteam să-mi fac sărbătorile în familia mea adevărată … Nu le pot reproşa nimic celor pe care i-am cunoscut în fabrică, nu neg că acolo am învăţat ce înseamnă producţie, mai ales că fiind o industrie cu ceva condiţii speciale, multe din metodele cu care m-am familiarizat acolo încă se mai utilizează şi acum şi chiar par inovative şi astăzi în alte domenii de activitate … Dar totuşi nu pot să uit gustul amar cu care am rămas şi acum, dat fiind că îngrădirea libertăţii nu cred că poate fi justificată de niciun fel de scop, indiferent cît de raţional poate apărea la un moment dat unui anumit grup. În concluzie, nu întotdeauna scopul nu scuză mijloacele! Libertatea şi liberul arbitru trebuie să fie cultivate ca valori personale de top în viaţa noastră, a tuturor, începînd de la vîrste mici!

Cred că prin 1991 am făcut şcoala de şoferi şi am dat examen pentru luarea permisului de conducere. Instructorul care trebuia să mă înveţe să conduc se credea a fi un psiholog înnăscut, iar metoda pe care o considera infailibilă era să critice tot ceea ce făceau elevii lui, pe principiul că dacă cineva este criticat, respectiva persoană se va mobiliza şi va deveni din ce în ce mai bun, ca să demonstreze că poate mai mult. Doar că metoda lui la mine nu a avut succes! Pe vremea aceea, examenul consta în poligon şi traseu, iar eu în timpul pregătirii nu am greşit deloc – adică făceam corect toate manevrele necesare, în timpul regulamentar, respectam regulile de circulaţie, totul era nu neapărat perfect, dar era sigur corect din punctul de vedere al cerinţelor minimale pentru trecerea examenului. Instructorul aplica consecvent metoda lui de a critica, iar eu nu înţelegeam ce am de făcut altfel pentru a fi mai bine, din moment ce nu existau greşeli vizibile pe care să fie nevoie să le corectez. Iar el nu ştia să spună ce anume nu este bine, ci repeta într-una că nu este suficient de bine şi că pot  să fac mai bine! Rezultatul a fost că la examenul în poligon, la prima manevră (parcare la dreapta la 90°) m-am urcat pe bordură cu roata din dreapta spate (ceea ce era interzis!), la a doua repetare m-am suit iar pe bordură, de aceea am decis să întorc şi să ies din poligon, doar că pe traiectoria de întoarcere se afla supraveghetorul de la circulaţie, pe care l-am lovit cu maşina! El s-a şocat, eu am înlemnit – cîteva secunde ne-am uitat unul la altul ca şi cînd am fi fost doi extratereştri de pe planete diferite, iar apoi el a urlat la mine să opresc motorul şi să iau mîinile şi picioarele de pe comenzi, apoi a venit şi m-a dat jos din maşină, conducîndu-mă în afara spaţiului poligonului. Am avut nevoie de vreo 2 săptămîni să mă trezesc la viaţă – dormeam, mîncam, mergeam la lucru, vorbeam cu ceilalţi, dar nu eram eu, ci doar o parte a mea, pentru că cealaltă se blocase şi o urmărea pe partea încă funcţională, fără să înţeleagă de ce există în paralel în aceeaşi persoană o parte controlată şi una necontrolabilă, care face ce vrea ea, nu ce gîndeam şi decideam eu că ar trebui să facă. De atunci pot înţelege teoriile despre dedublare, despre personalităţi duble, despre transe, lumi paralele etc. Şi de atunci încerc să mă completez şi să mă definesc ca un tot, căutîndu-mi pacea între mine şi eu, fiindu-mi clar că nu exist doar eu, cea care mă cred şi mă cunosc, ci şi eu – cea care nu mă văd şi nu mă înţeleg întotdeauna, dar fără de care nu aş fi eu cea întreagă.

Era prin 1991 sau 1992 – nu mai îmi aduc exact aminte anul, dar începuse moda „disponibilizărilor” şi a pensionărilor anticipate, pentru că era perioada noastră de tranziţie la o „democraţie originală”, în care nimeni nu avea curajul să rostească cu voce tare „capitalism” sau „concediere” sau „incompetenţă”. Eu lucram într-un institut de proiectare şi cam de 2 – 3 ori pe an se dădeau cam 10% din oameni afară, din cauze „economice”, pentru că iarăşi nimeni nu avea curajul să-i spună cuiva că era incompetent (ca şi acum, de altfel, cînd orice eufemism este bun pentru a nu afirma clar, cu probe, în faţa unui angajat, că nu este competent pentru postul pe care se află). Eu am plecat de la respectivul institut prin demisie în 1994 şi nu am avut niciodată spaima că voi fi dată afară, deşi încă nu eram complet maturizată psihic (din punctul meu de vedere, gradul meu de conformism era încă neacceptabil de mare pentru mine!). Dar totuşi îmi aduc aminte că am avut acasă la un moment dat o discuţie cu tatăl meu despre statutul meu de angajat la „stat”, pentru că pe vremea aceea institutul încă nu se „privatizase”. Iar eu am venit cu o frază „de lemn”, fixată fără să-mi dau seama de cînd pe undeva prin subconştientul meu, de genul „statul este dator să-mi asigure un loc de muncă şi să mă plătească, după cît a cheltuit cu facultatea mea…”. Şi îmi aduc aminte de tata, care s-a uitat perplex la mine şi mi-a spus: „Fată, dacă ai cap, foloseşte-l ca să gîndeşti, nu lăsa gura să vorbească fără tine!”. Aşa am primit lecţia despre necesitatea de a gîndi, în loc de a înghiţi pe nemestecate ce se vorbeşte prin jur de alţii. Mi-a luat ceva timp pînă am înţeles-o şi pînă am început s-o pun în aplicare, eliberîndu-mă treptat de balastul din capul meu şi căpătînd din ce în ce mai multă încredere în forţele şi deciziile mele.

În concluzie, eu cred că „Omul este produsul gîndurilor sale. Ceea ce gîndeşte, aceea devine.”(Buddha) sau „Cine învaţă fără să gîndească pierde timpul degeaba. Cine gîndeşte dar nu învaţă, moare.” (Confucius).

Mă opresc pentru astăzi. probabil voi reveni cu alte momente cheie.

Pe curînd,
Cristina

Lasă un comentariu

Filed under auto-cunoastere, comunism, egalitate de sanse

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s