Despre (dez)avantajele normalităţii

Ne-am obişnuit să folosim aşa de des unele cuvinte, încît de cele mai multe ori ajungem sa omitem sensul lor de bază.

Pe mine mă obsedează normalul – adică toate cuvintele derivate de la normă / normal. Normalul este apreciat şi dorit, anormalul este indezirabil şi respins. Un om este normal sau nu, o situaţie este normală sau nu, la fel societatea, comportamentul, aspectul etc.

Mă voi rezuma la oameni – fie ei normali sau nu.

Acasă, poate mulţi au auzit vreodată că bine ar fi fost să facă şi ei ceva ca un om normal. La şcoală, profesorii preferă copii normali, prin opoziţie cu copiii cu probleme. În viaţă, a nu fi văzut de ceilalţi ca „normal” înseamnă o mulţime de priviri pe sub sprîncene, dispreţ, teamă sau respingere.

Dar cum am defini un om normal? Sau un om anormal?

Omul normal este frumos, deştept, bun, entuziast, curajos, eficient, amabil, prietenos, harnic, perseverent, cinstit, tolerant, integru, loial, sănătos, onest, sociabil, politicos, simpatic, ingenios ş.a.m.d.? Ar însemna că omul anormal este urît, prost, rău, apatic, laş, risipitor, bădăran, ostil, leneş, inconstant, mincinos, intolerant, ipocrit, infidel, bolnav, corupt, morocănos, necuviincios, antipatic, distructiv etc.

Caracteristicile de mai sus par însă să definească omul ideal şi ticălosul de ultimă speţă (dacă mă pot exprima aşa, pentru a-l defini pe cel care întruneşte toate defectele umane).

Dar omul normal cum este de fapt? Eu aş spune că este omul care nu iese prin nimic excepţional în evidenţă, sau – cu o expresie bine-cunoscută – este omul nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Dacă facem apel la statistică, omul normal este omul cu profilul cel mai des întîlnit într-o mulţime. Dacă se stabilesc nişte limite, cei care se află în intervalul dintre cele două limite (superioară şi inferioară) intră în categoria de oameni normali, iar ceilalţi (drept este că puţini ca număr, conform legii de distribuţie normală) constituie categoria de oameni anormali.

Normalul este deci un concept artificial, creat din nevoia de a delimita nişte tipare de comportament acceptabile la un moment dat într-o anumită comunitate.

„The perfect normal person is rare in our civilization.” (Karen Horney)

„I am not strange, I am just not normal.” (Salvador Dali)

Iată cîteva definiţii din dicţionarele explicative, pentru a înţelege mai bine ideea de normalitate:

NORMÁL, -Ă, normali, -e, adj. (Adesea adverbial):

Care este aşa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obişnuit, firesc, convenţional, natural, standard, regulat, ordinar
Sănătos (din punct de vedere fizic şi psihic), întreg, zdravăn
Care este conform cu o normă, conform unor reguli, conform prevederilor
(Despre mărimi) A cărei valoare este apropiată de valoarea întâlnită cel mai des

Alte sinonime: mediu, ordinar, obişnuit, aşteptat, conform, convenţional, rezonabil, potrivit, mediocru, adecvat

Normal ≠ anormal, nebun, nenormal, patologic, subnormal

NORMALITÁTE s. f.  Caracterul a ceea ce este normal

Este evident că ambele cuvinte sînt derivate de la substantivul NORMĂ („regulă, dispoziţie, precept, principiu, lege, standard, model etc. cu caracter obligatoriu sau recomandabil, fixată prin lege sau prin uz”, dar şi „mărime medie admisă pentru ceva, totalitatea condiţiilor minimale pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv pentru a putea obţine un titlu, o calificare etc., criteriu de apreciere, de reglementare”).

Ca etimologie, în limba latină „norma” însemna conform cu un unghi drept şi desemna un instrument folosit de dulgheri pentru a face unghiuri drepte (echer), iar „normalis” era caracteristica lucrului făcut la unghi drept, în conformitate cu echerul.

Alte derivate de la „normă”: adjectivul „enorm” (în latină, „enormis” = în afara normei, neregulat, diform, foarte mare), substantivul „enormitate” (ceva enorm, mare, uriaş, extraordinar, colosal, imens, foarte mare, gigantic, grozav, vast, formidabil, nemaipomenit, teribil, groaznic, cumplit, înspăimântător, prodigios, extraordinar, enorm, uimitor, uriaş, fenomenal), plus multe altele: paranormal, subnormal, supernormal, ultranormal, normalizare,  etc. (pe care nu le voi mai comenta aici).

Aşadar, omul normal pare să fie prototipul pentru majoritatea grupului din care face parte, iar cei care nu se aseamănă cu membrii standard ai grupului sînt consideraţi oamenii „anormali” (chiar dacă sînt sănătoşi şi aparent similari ca aspect cu majoritatea, doar că nu gîndesc şi nu se comportă aşa cum este regula în grup).

Deci anormal înseamnă netipic, în afara regulii, deviant de la normă, neaşteptat, nefiresc – fie că abaterea de la normalitate este mult în plus sau în minus.

Concluzia poate fi că omul normal este un om conformist, mediocru, moderat, de rînd, ordinar (nu în sens peiorativ), care nu iese în evidenţă, mediu, comun, mijlociu, potrivit, obscur, limitat, banal, neimportant, modest, cu capacităţi intelectuale medii, fără strălucire, în timp ce omul anormal este un om superior, extraordinar, excelent, distins, eminent, ilustru, remarcabil, talentat (din nefericire însă, excelenţa se poate manifesta în ambele direcţii –fie cea pozitivă, fie cea negativă).

„Ordinary people believe only in the possible. Extraordinary people visualize not what is possible or probable, but rather what is impossible. And by visualizing the impossible, they begin to see it as possible.” (Cherie Carter-Scott)

Depinde de noi dacă vrem să fim oameni normali sau nu. Putem decide în ce domenii sau în ce privinţe vrem să ne manifestăm anormalitatea, pentru a putea excela şi a ne diferenţia de mulţimea conformistă.

„Nu voi fi un om obişnuit, pentru că am dreptul să fiu extraordinar.” (Peter O’Toole)

Ca orice decizie, va avea consecinţe în viaţa noastră, pe care trebuie să fim dispuşi să ni le asumăm – vom rămîne în grup sau vom fi la extremitatea lui, se va uita lumea la noi ca la nişte „ciudaţi” sau ne vom asocia efectului de turmă, vom accepta că „liberul arbitru” trebuie eliberat de zgomote şi de prejudecăţi sau ne vom supune „gurii lumii” şi ne vom încolona în corul majoritar la un moment dat.

„Nobody realizes that some people expend tremendous energy merely to be normal.” (Albert Camus)

„We all have the extraordinary coded within us … waiting to be released.” (Jean Houston)

Ca să-i parafrazez pe nişte minoritari care se visau majoritari: „Anormali din toate ţările, uniţi-vă!” pentru a fi liberi şi extraordinari.

Voi ce credeţi?
Numai bine,
Cristina

 

P.S. Dacă vă interesează şi alte opinii, citiţi un studiu, publicat in 2 părţi.

 

2 comentarii

Filed under auto-cunoastere, Creativitate, egalitate de sanse, psihologie, relatii umane

2 responses to “Despre (dez)avantajele normalităţii

  1. Bună, armin!
    O plăcere comentariul tău – şi foarte adevărat, din perspectiva mea. Întotdeauna (mai exact de cînd am început să am amintiri diferenţiate) m-a deranjat ideea de turmă şi, implicit, presiunea pentru conformism. dar, în acelaşi timp, mi-am dorit să nu atrag atenţia, să rămîn în mulţime, să nu ies în evidenţă – pentru că, timidă fiind, consumul de energie era prea mare ca să pot susţine vampirismul interesului curios al celorlalţi. Aşa că, pe de o parte, aveam nevoie de libertate şi de independenţă ca de aer, doar că, pentru a evita privirile celorlalţi, îmi doream să fiu şi eu „normală”, ca să mă lase în pace. Bine că au trecut anii şi am ajuns să am încredere în mine şi să mă detaşez de presiunea mulţimii. Dar a fost un proces lung şi tare mi-ar plăcea ca fiecare să se privească mai mult pe el/ea şi mai puţin pe ceilalţi, pentru că alţii ne pun dinafară eticheta de normal sau anormal, prin comparaţie cu ei, nu pornind de la esenţa noastră.

    Apreciază

  2. armin

    cred ca tema asta merita discutata si rediscutata ori de cate ori se iveste ocazia, dar ma tem ca, probabil, nicicodata nu vom reusi sa intelegem ceva ce ar trebui sa fie atat de simplu de inteles. probabil ca noi suntem mostenitorii obositi ai acelora care, prin anii ’60-’70, au incercat sa faca sa explodeze normalitatea pentru ca din aceasta explozie sa tasneasca neimblanzite culorile unor flori salbatice ne mai vazute pana atunci…Da….Insa probabil ca noi toti ne-am dat seama curand cat de periculos este sa definesti anormalul in opozitie cu normalul si de a incerca sa transformi anormalul in normal. probabil ca, asa cum ai observat si tu la inceputul postului tau, anormalul nu poate fi definit, fiindca in momentul in care am facut-o el ni s-a sustras, ni s-a ascuns, ramanand, in schimb, doar cu o noua norma a normalitatii.
    Ceea ce pe mine insa ma preocupa acum este incapacitatea mea de a ma sustrage conventionalului spre care ma impinge lupta pentru asigurarea unei existente sigure din punct de vedere economic. Si cred ca nu sunt doar eu cel care simte aceasta presiune…
    Scuza-mi, te rog, raspunsul poate prea lung…mi-ai oferit pentru o clipa posibilitatea sa ma simt liber🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s