Amintiri din „copilărie”

Subtitlu: Părinţi, nu vă handicapaţi copiii, făcîndu-le viaţa uşoară. (Robert A. Heinlein)

În titlu, am pus copilărie între ghilimele pentru că amintirea de azi se leagă de o întîmplare dintr-o vreme cînd nu aveam vîrsta specifică, dar aveam comportamentul specific de copil.

Amintirea este de pe cînd aveam 24 de ani – terminasem facultatea, îmi luasem repartiţia pentru stagiul obligatoriu de 3 ani (cine ştie cum era înainte de 1989, înţelege despre ce era vorba) şi plecasem de una singură la post, departe de Bucureşti (care pentru mine înseamnă dintotdeauna „acasă”).

Din banii pe care îi cîştigam pe lună, vreo 70% însemnau chiria şi celelalte cheltuieli asociate garsonierei în care locuiam. Într-o zi, am venit acasă  şi am găsit un anunţ prins de uşă – să mă prezint de urgenţă pentru plata curentului electric, că altfel … şi urmau repercusiunile neplăţii facturii la termen. Am citit de mai multe ori bileţelul respectiv, fără să înţeleg prea bine despre ce este vorba, iar apoi m-am pus pe munca de cercetare. În primul rînd am sunat-o pe mama, să-mi spună despre ce este vorba şi ce trebuie să fac. Apoi l-am sunat pe proprietarul garsonierei, să-l anunţ că a apărut o problemă. Pînă la urmă, în aproape 2 zile, am reuşit să plătesc şi să învăţ ce trebuie să faci cînd vine o factură acasă.

Ce mare complexitate este plata unei facturi? Dar cînd faci ceva pentru prima oară, totul pare greu, pentru că nu ai informaţii, cunoştinţe, experienţă …  Mai ales că părinţii mei au ales strategia pe care probabil au mai aplicat-o sau o aplică încă şi azi alţi părinţi: şi aşa viaţa este grea, măcar cît este copil să se bucure de o viaţă fără griji, greutăţi, responsabilităţi …

Doar că în România, mulţi părinţi nu încetează niciodată să-şi considere urmaşii  tot copii …

Eu am început să devin adult după ce am plecat de acasă, şi mi-a fost extrem de greu, pentru că a fost o rupere bruscă şi aproape completă de casă, la o vîrstă la care toată lumea se aştepta de la mine să mă comport într-un mod mai matur. Nu le pot reprosa părinţilor mei că au ales să fie super-protectori cu sora mea şi cu mine, dar nu pot să nu constat că izolarea de lumea reală mi-a întîrziat mult dezvoltarea psihică – iar echilibrul şi încrederea în mine au apărut mai tîrziu decît mi-aş fi dorit.

Şi i-am invidiat pe colegii mei care păreau a se descurca atît de bine cu situaţia de independenţă, doar pentru că aveau nişte ani în plus de experienţă. Poate că şi lor le-a fost greu să se rupă de casă. Dar cred că este bine să poţi învăţa libertatea şi responsabilitatea asociată independenţei, chiar cu înghiţituri mici, cît mai devreme în viaţă.

Iată şi ce spun alţii:

Prea des le dăm copiilor noştri răspunsuri pe care să le ţină minte, mai degrabă decît să le dăm probleme de rezolvat. (Roger Lewin) 

Dacă doriţi ca copii să rămînă cu picioarele pe pămînt, puneţi-le o serie de responsabilităţi pe umerii lor. (Abigail Van Buren)

Pînă la urmă, nu contează ceea ce faci pentru copiii tăi, ci ceea ce îi înveţi să facă pentru ei înşişi, pentru a deveni fiinţe umane de succes. (Ann Landers)

Pentru voi, cum a fost plecarea de acasă?

Numai bine,
Cristina

2 comentarii

Filed under auto-cunoastere, Bucuresti, viata

2 responses to “Amintiri din „copilărie”

  1. Diana Silvia Stănescu

    Plecarea de acasă ? Fascinantă ! . . . intrasem la facultate la Galați – adică foarte departe de casă, după ce viața mea se învârtise doar în jurul orașului Pitești, Cîmpina (jud. Prahova, locul meu de naștere), București . . .
    Eram în sfârșit liberă să iau hotărâri de una singură ! Eram așa de fericită ! Puteam să fac ce voiam eu ! – Dar nu luam nici o hotărâre, nu făceam nimic, bucuria de a fi în sfârșit pe picioarele mele fiind puternic depășită de teama că aș putea strica ceva din tot ceea ce a fost bun până acum . . . Mereu mă gândeam ce mi-ar zice mama să fac – pe ea nu o mai întrebam, dar știam cam cum stau lucrurile și le făceam așa cum le-aș fi făcut cu ea lângă mine . . .
    Cel mai mult mi-a plăcut când am hotărât – la invitația profesorului de sport – să particip la un concurs sportiv la Deva . . . a fost aventura mea, mi-am asumat hotărârea de a pleca, nu m-am mai sfătuit cu nimeni, am susținut-o financiar cum m-am priceput mai bine, mi-am oferit trei zile extrem de originale pentru mine la vremea aceea . . .
    A fost foarte frumos începutul, numai că nu am știut să-mi prețuiesc libertatea câștigată și am pus capăt foarte repede acelei perioade . . .

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s