Despre comunism şi „omul nou”

Pentru că apar din ce în ce mai mulţi nostalgici după comunism, chiar şi dintre cei care doar indirect ştiu despre ce era vorba – din relatările familiei şi poate ale cunoscuţilor, pentru că în 1989 erau copii şi nu apucaseră încă să se confrunte direct cu „binefacerile” socialismului multilateral dezvoltat, m-am decis să aduc aici cîteva din amintirile mele din acea perioadă.

Am terminat facultatea în 1985 şi am fost repartizată la post (obligatoriu!). Mulţi zic astăzi că regretă repartiţiile din acea vreme – ceea  ce nu ştiu sau aleg să uite este că erau obligatorii, făcîndu-i pe mulţi să trăiască adevărate drame, la nivel personal. Pe vremea aceea erau la TV nişte piese „educative”, în care eroii – tineri absolvenţi de facultăţi, alegeau să se întoarcă acasă, pentru a-şi face datoria! Doar că „acasă” însemna invariabil sat, iar absolvenţii de facultate de la oraş nu erau deloc felicitaţi dacă doreau să aplice acelaşi exemplu – de a se întoarce acasă după terminarea studiilor.

Eu am luat repartiţie la Braşov, iar mulţi vor spune: „Ce aşa mare sacrificiu era un stagiu de 3 ani la Braşov – oraş mare, renumit, atrăgător, centru cultural etc.?” Vă spun eu care era sacrificiul: erai obligat să faci ce voia altul, nu erai lăsat să decizi singur pentru viaţa ta. Ţi se lua practic dreptul de a decide pentru viaţa ta – iar acest drept anulat multora de la vîrste fragede a făcut ca astăzi mulţi dintre cei care ne înconjoară să uite să-şi mai cunoască şi să-şi apere drepturile, fiind obişnuiţi să-i lase pe alţii să ia decizii pentru ei, iar apoi să-i înjure copios pentru propriile nerealizări în viaţă.

Tot din ciclul „Amintiri din comunism” – poate că dacă nu uităm, nu vom ajunge să facem aceleaşi greşeli şi cei care (nu) au trăit acele vremuri nu le vor mai regreta! Vă spuneam că în 1985 am terminat facultatea şi am spus „GATA!” – nu mai vreau în viaţa mea să mai dau examene şi să merg la şcoală! Dar în primăvara lui 1988 am decis că vreau să dau la facultate – la Drept! Mi-am cumpărat manualele de liceu pentru materiile la care se dădea examen. L-am deschis pe primul – filozofia de a XII-a şi m-am apucat să citesc. Nu am trecut de prima pagină – era introducerea, nu o lecţie propriu-zisă, iar acolo scria ceva de genul: „singura filozofie adevărată este filozofia materialistă, celelalte curente filozofice dovedindu-se a fi depăşite şi nerealiste”. Nu exista vreo justificare, ci doar o afirmaţie de tipul „CREDE ŞI NU CERCETA”. De ce? Nu am aşteptat să caut răspunsul, probabil pentru că deja îl ştiam. Am închis manualul şi nu am mai putut să mă conving să pun mîna pe el a doua oară. Adio Drept! Nu-mi pare rău – probabil că l-aş fi avut profesor pe Năstase!
Era mai bine atunci? Eu zic că NU! Voi ce ziceţi?

Alte neajunsuri? Minore, ar zice poate astăzi unii. Am cerut pasaport ca sa merg intr-o excursie la Leningrad – nu am primit – nu eram de încredere. Am vrut un loc de muncă în Bucureşti (adică acasă) şi l-am obţinut cu pile (unul din compromisurile majore pe care a trebuit să le înghit în viaţa mea).

Părerea mea despre viaţa în comunism – au existat mari lipsuri – lipsea mîncarea din magazine, se lua curentul, nu exista benzină, pentru o carte bună sau bilete la un spectacol trebuia să stai la coadă sau să dai mită etc. Dar cele mai crunte probleme (pentru mine) au fost lipsa de libertate, duplicitatea, conformismul şi impostura. Şi aşa s-a născut „omul nou” pe care-l visa Ceauseşcu, om nou care astăzi se încolonează în turmă, se face frate cu dracul pentru o pungă de făină sau o găleată electorală, nu îşi asumă nicio responsabilitate pentru propria viaţă şi aşteaptă să i se dea, să i se facă, să i se spună ce are de făcut.

Din nefericire, omul nou creat în comunism trăieşte, iar în anii de după 1989 s-a dezvoltat şi a început să se reproducă. Cum inerţia este mare, se pare că este nevoie de dispariţia sa pe cale naturală, pentru că a contaminat deja sistemul de educaţie, care nu mai are anticorpi suficienţi pentru a face ca noile generaţii să se desprindă de gîndirea sa păgboasă.

Primele semne ale însănătoşirii la nivel de societate vor fi reducerea semnificativă a reflexivului „Se”, folosit în enunţurile referitoare la viaţa individuală. Cînd vor dispărea din limbajul uzual verbele să se dea şi să se facă, mă voi putea simţi mai bine între alţi oameni, decît „oamenii noi” ai comunismului.

Voi mai scrie, pentru că este foarte mare surprinderea mea faţă de cei care vor să se protejeze prin uitarea selectivă. Îi pot înţelege că aleg confortul unei păreri bune despre ei, dar nu îi pot scuza că îşi distrug prezentul prin regretele fără rost şi le închid orizonturile celor mai tineri, care nu au ce uita, dar care sînt păcăliţi prin omisiune.

Numai bine, sau măcar mai bine,
Cristina

Lasă un comentariu

Filed under comunism, Imbunatatire, relatii umane, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s