De ce n-am ajuns în politică

Încep cu povestiri de dinainte de 1989 – nu am tradiţii în familie, aşa că politica nu m-a atras în mod special. Tatăl tatălui meu a fost cîţiva ani închis pentru vina de a fi fost declarat chiabur, după venirea comuniştilor (pentru că nu a vrut să cedeze statului, de bună voie, cele cîteva echipamente dintr-un mic atelier mecanic pe care-l avea). După ce i s-a dat drumul, a şi murit, mult înainte să mă nasc eu. Dar, cînd eram copil, nu se vorbea la noi în casă despre el. Totuşi, suferinţa nespusă exista – nimeni din familia mea nu a fost membru de partid – ceea ce pe vremea aceea era rău, pentru că nu prea avansau la serviciu, nu aveau niciun fel de alt avantaj. Ai mei nu au primit nimic înainte de 1989 – nu meritau, pentru că nu sprijineau activ regimul – nici casă, nici prime la serviciu, nici alte avantaje – nu este un regret, este doar o constatare. Iar pentru locul de muncă pe care-l aveau, ai mei munceau din greu, cîte 10-12 ore pe zi, învăţindu-ne pe noi, cei doi copii, că doar prin munca bine făcută, cu seriozitate şi profesionalism, îţi poţi construi o viaţă şi poţi rezista, fără să fie nevoie să te înclini în faţa nimănui. Probabil din acest motiv nu îi înţeleg pe cei mulţi care regretă astăzi comunismul, generalizînd o serie de lucruri pe care ei le consideră avantaje, fără însă să îşi dea seama că doar despre atît este vorba – o generalizare nerealistă – şi că preferă să vadă doar o parte a vieţii de pe atunci, cea aleasă de ei, uitînd însă de neajunsurile, responsabilităţile şi limitările de drepturi care veneau la pachet cu acele „avantaje”.

În copilărie, am fost pionieră – dar nu pot spune că mi-a plăcut prea mult – fiind foarte timidă, niciodată nu mi-au plăcut mulţimile şi nici nu am suportat prea bine situaţiile în care singurul criteriu de evaluare este gradul mare de conformism. Apoi m-au trecut în UTC, dar am avut norocul (consider eu) că la liceul la care am mers nu erau prea multe activităţi legate de respectiva organizaţie, aşa că nu am suferit prea mult – deşi nu am putut rata participarea la nişte spectacole din acelea groteşti de pe stadioane – de 1 Mai sau 23 August, sau munca „voluntară” la care eram obligaţi în fiecare vacanţă.

Apoi, nedevenind membru PCR, nu prea am avut probleme cu politica in facultate şi nici în fabrica la care am fost trimisă obligatoriu ca inginer stagiar. 1989 m-a prins în Bucureşti, la un institut de proiectări. În acel moment am simţit nevoia să devin activă în colectivitate şi în politică – aveam atîta entuziasm, atîta dorinţă de schimbare, atîta energie de dat! Iar după alegerile zdrobitoare din 1990, am decis să mă implic cumva.

Primul pas a fost să intru într-un sindicat „liber”, cum era numit în acele vremuri. La un moment dat am participat la o întrunire la nivel de Bucureşti, ca să discutăm probleme de organizare – nu mai ştiu exact unde, dar era o sală ca de teatru– cu o masă pentru prezidiu undeva sus pe scenă, iar noi aşezaţi ca nişte spectatori în sală. Şi pentru că această senzaţie nu a fost suficientă, eram pe lîngă uşă cînd a intrat un personaj important – pe urmă am aflat că era Miron Mitrea – înconjurat de 4 alţii ca el, cu haine închise la culoare şi cu ochelari negri, refuzînd să se oprească atunci cînd erau salutaţi sau abordaţi de unii din cei prezenţi ca să dea mîna cu ei. S-a dus pe scenă şi a început să ne spună ce avem de făcut. Am plecat şi nu m-am mai întors în sindicat – dar nu mi-au dispărut complet speranţele de a contribui cu ceva la mai binele nostru.

Au trecut anii şi am ajuns prin 2002 – voiam să mă înscriu într-un partid care era în opoziţie în acea vreme şi l-am abordat pe un membru de partid, aflat relativ sus în ierarhie, pentru a-i pune nişte întrebări, înainte de a mă decide. Ce mi-a spus? Mai nimic, doar că la un moment dat m-a întrebat: „Crezi că vei rezista? Pentru că trebuie să fii ca ei, dacă vrei să nu te elimine din sistem!”. Nu m-am mai înscris în acel partid, iar astăzi, văzîndu-i evoluţia, mă bucur că am luat decizia corectă.

Am mai încercat şi anul trecut să fac acelaşi lucru, înscriindu-mă într-o mişcare politică – dar după cîteva luni am renunţat, de data asta pierzîndu-mi speranţele, pentru că nu mai cred că prin oamenii care intră în politică se mai poate aduce schimbarea atît de necesară în toate sistemele din România.

Să mă explic, folosind cîteva exemple din experienţele mele de viaţă.

La un moment dat am cunoscut un senator. Lucram pe un proiect cu finanţare europeană şi drumurile m-au dus prin diferite judeţe, pe la fel de fel de întîlniri. Prima impresie a fost jalnică – deşi cei din sală au fost cuceriţi de farmecul şi aparenta lui accesibilitate. I-am fost prezentată şi mi-a întins o mînă din aceea moale şi flască, mi-a zîmbit uşor strîmb, ca şi cum furnicile şi muştele îl deranjează cumplit, iar dacă nu m-aş fi dat vreo 2 paşi în spate, probabil că m-ar fi luat protector pe după umeri, aşa cum am văzut apoi că făcea cu toţi cei care se apropiau de el. Le era tuturor superior, le arăta tuturor că îi protejează, că îi acceptă alături de el – iar cei din jur se gudurau pe lîngă el în aşteptarea vreunei recunoaşteri sau a vreunui semn de bunăvoinţă.

Am mai cunoscut nişte prefecţi şi preşedinţi de consilii judeţene – mă abţin să îi caracterizez, pentru că nu vreau să folosesc cuvinte prea dure, iar mai blînd nu mă pot exprima despre ei.

Din fericire pentru mine, am avut ocazia să vorbesc cu un comisar european şi cu mai mulţi responsabili pe diverse domenii din Comisia Europeană, astfel că am văzut cu ochii mei diferenţele de comportament dintre ei şi cei aflaţi în diverse funcţii înalte de conducere la noi în ţară.

Tot în activităţile mele de serviciu am ajuns la un moment dat în cabinetul unui ministru, pentru negocierea unui contract de finanţare, în urma cîştigării unei licitaţii. Erau mai multe contracte pentru nişte programe similare, care se negociau simultan între echipele de management şi echipa ministerului, condusă chiar de ministru. Iar eu mi-am luat munca în serios, chiar crezînd că în faţa legii cele două părţi semnatare ale unui contract au atît drepturi, cît şi obligaţii. Şi am deschis gura, pentru a-mi exprima clar părerile, propunerile şi obiecţiunile. Din fericire, ministrul de la acea vreme era un om educat şi politicos, iar dialogul era centrat pe argumente şi pe prevederi legale. Nu pot insă să uit feţele şi comportamentele celorlalţi de la masă – funcţionari din minister şi vreo 5-6 profesori universitari. Păcat că nu le-am putut face nişte poze. Obişnuiţi să se supună puterii mai mari şi să-şi exercite puterea faţă de cei mai slabi ca ei, indiferent de subiect, îi spuneau ministrulul „DA” la orice comentariu şi mie „NU” la orice argument, chiar dacă eu propuneam nişte clauze care ar fi fost şi în interesul lor. Pe urmă mi-am dat seama că pe ei chiar nu îi interesau clauzele – ei erau mulţumiţi cu finanţarea, indiferent de condiţii, pentru că oricum nu îi interesau nici rezultatele programului, nici nu îi controla cu seriozitate mai nimeni, fiind vorba despre una din cele mai mari universităţi din ţară, iar pe vremea aceea – la începutul anilor 2000, nu prea existau în România nici corupţie, nici corupţi, nici fraude, nici abuzuri în funcţie.

În ultima experienţă pe care vreau s-o evoc, cea de anul trecut, am ajuns într-un grup în care, la fiecare idee de a face ceva, cîte cineva spunea: să aşteptăm ce ni se va spune de la centru, să nu supărăm pe cineva, să nu ne grăbim, să ne interesăm, să-i lăsăm pe alţii să rişte şi de-abia apoi să ne aliniem şi noi…. Cum nu am avut răbdare să stau să văd din ce direcţie va porni să bată vîntul, am ales să merg singură pe drumul meu, deşi nici eficacitatea nu este prea mare, nici impactul cine ştie ce. Dar am suferit mult (prietenii mei de pe FB poate îşi aduc aminte!), nu după poziţie sau colegii ad-hoc, cît mai ales după dărîmarea iluziilor că asocierea voluntară în scopuri politice poate fi valoroasă.

În loc de concluzii am nişte nedumeriri, pe care le exprim ca pe nişte întrebări retorice, fără să am pretenţia că am descoperit vreun adevăr sau că am de propus vreo soluţie.

Credeţi că fără servilismul, conformismul, incompetenţa şi lipsa de responsabilitate de care dau mulţi dovadă, ar mai putea să existe astăzi sistemul politic de la noi, în care oameni mai mult decît controversaţi, unii chiar posibili infractori, ajung să conducă o ţară?

Oare cum de nu reuşim să ieşim din cvasi-feudalismul în care ne complacem (acceptînd un senior care să decidă mereu în numele nostru) şi să scăpăm de impresia bolnăvicioasă că tot răul din lume se concentrează într-o singură persoană, a cărei înlăturare va duce la binele suprem, fără vreo responsabilitate proprie pentru viaţa personală? Mai ales că avem exemplul istoric recent cu Ceauşescu – mulţi au crezut că prin eliminarea lui şi a consoartei va dispărea tot răul din lume. Şi ce s-a întîmplat? Am avut parte de „Iliescu apare, soarele răsare”, fără să ne trezim din iluzii. Astăzi, încă o dată, majoritatea este prinsă ca într-o plasă de păianjen, în care vruţi şi nevruţi îşi declară unicul scop – acela de a scăpa de preşedintele Băsescu, fără însă să aibă vreo strategie de a construi ceva viabil pentru a pune în locul eliberat, ceva constructiv, care să aducă ceva mai bun.

Care să fie soluţia de a-i trezi pe oameni, de a-i forţa să gîndească, să rişte şi să-şi asume deopotrivă atît eşecurile, cît şi succesele eventuale, pentru a învăţa din ele şi a-i ajuta şi pe ceilalţi să progreseze? Cum să-i facem să devină responsabili pentru viaţa lor, în loc să se simtă doar nişte asistaţi, la mila celor care ajung la butoane?

Ascult şi citesc în aceste zile despre eşecul autorităţilor publice în rezolvarea unei situaţii de urgenţă. Unii se întreabă de ce ne lipseşte instituţia demisiei de onoare, care să fie utilizată de cei aflaţi la conducerea structurilor care trebuiau să intervină conform unor proceduri existente, pe care însă nu le-au respectat. Răspunsul este evident, după mine: nu există onoare. Onoare poate avea cel care îşi dă seama că, deşi a încercat să facă ceva bine, nu a reuşit şi, recunoscîndu-şi greşeala, are curajul să îşi arate şi în public neputinţa, cunoscîndu-şi însă valorile, competenţele şi capacitatea de a supravieţui prin forţele proprii. Cum să avem astfel de aşteptări de la cei numiţi pe criterii politice în anumite funcţii? Ei nu au fost aleşi pentru competenţa lor, deci a fi pedepsiţi pentru incompetenţă nu este admisibil. Aşa că demiterea sau demisia pentru greşelile din incompetenţă nu se pot lua în considerare. Nici pentru mită, hoţie, abuz de putere, pentru că nu au legătură cu relaţiile de partid, de castă şi de interese. Aah, pentru o declaraţie incomodă sau pentru o alianţă cu un inamic, da, atunci poate apărea o demitere. Altfel nu! Se pare că asta este legea pentru cei aflaţi acum la putere.

Deci, ce avem de făcut noi, cei care nu sîntem mulţumiţi de cum merg astăzi lucrurile în România? Eu am încercat să intru în politică şi am pierdut. Rămîne să-mi schimb strategia, pentru că nu am de gînd să renunţ complet să cred că oamenii şi lucrurile pot evolua spre mai bine.

Voi ce credeţi că ar trebui să facem?

Numai bine,
Cristina

Lasă un comentariu

Filed under comunism, Romania, viata

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s