”People like to…

”People like to think of themselves as honest. However, dishonesty pays—and it often pays well. How do people resolve this tension? … people behave dishonestly enough to profit but honestly enough to delude themselves of their own integrity. A little bit of dishonesty gives a taste of profit without spoiling a positive self-view.” (Nina Mazar, On Amir, and Dan Ariely – The Dishonesty of Honest People: A Theory of Self-Concept Maintenance)

Ați furat ceva vreodată? Nu mă refer la ceva gen Ocean’s  Eleven sau la un mare jaf, ci la furtul unei cărți dintr-o bibliotecă, la un pix sau o cutie de agrafe luate de la birou, la asumarea unei idei aflate de la altcineva, la mersul cu nașu’ sau fără bilet în autobuz, la rotunjirea în plus a decontului pentru o delegație sau la umflarea prețului unor produse, pentru a păstra restul rămas de la niște cumpărături. Deci mici înșelătorii care uzual nici „nu se pun” cînd vorbim despre furturi.

Dacă ar trebui să răspundeți la întrebarea „Ați mințit vreodată?”, ce ați putea spune? Dacă un polițist v-ar întreba dacă ați observat că ați trecut pe roșu, i-ați spune mai degrabă că vă grăbiți la spital sau că aveți vreo altă urgență sau supărare?

Ați înșelat vreodată pe cineva? Ați copiat la vreun examen, ați plagiat un picuț, ați promis ceva știind de la bun început că nu aveți de gînd să vă respectați cuvîntul dat? Ați dat mită vreodată – sau măcar un cadou și niște flori pentru a intra peste rînd la doctor sau la administrația financiară?

Bănuiesc că fiecare dintre noi trebuie să recunoască măcar una din faptele enumerate mai sus, chiar dacă mulți dintre noi pot spune că nu au furat sume mari de bani, că nu au făcut fapte grave antisociale, că nu sînt teroriști și nici nu mint în mod curent.

Putem acuza minciuna, dar admite minciunile mici sau bine intenționate? Îi putem scuza pe cei care copiază la un examen, trec pe roșu și merg fără bilet în autobuz, dar cerem vehement ca persoanele publice care fură, dau mită sau promit fără să se țină de cuvînt să fie exemplar pedepsite? Care este nivelul pînă la care micile noastre fapte imorale (sau chiar mici contravenții, nu chiar infracțiuni) pot fi acceptate, pentru a ne păstra buna părere despre noi înșine?

Pentru că eu nu cred că totuși cunoașteți pe cineva care declară conștient și complet sincer că este ocazional mincinos, hoț, corupt, egoist, rău intenționat etc., nu-i așa?

De obicei ne consolăm că „situația”, „anturajul”, „condițiile” sînt cele care ne determină să facem cîte ceva care nu ar trebui făcut, dacă ar fi să respectăm principiile eticii, preceptele religioase sau standardele noastre morale, așa că noi ne considerăm buni și credem că alții sînt răi (sau mai răi).

Este bine? Este rău? Unde ar trebui trasă linia? Sau multe dintre comportamentele așa-zis imorale ar trebui reconsiderate? Voi ce ziceți? Nu ar trebui să ne privim mai des în oglindă? Nu ar trebui să fim mai aproape de cum ne așteptăm că trebuie să fie ceilalți atunci cînd avem nevoie de ceva de la ei (corecți, imparțiali, onești, serioși, disponibili, bine intenționați etc.)?

Lasă un comentariu

14 Aprilie 2014 · 3:07 PM

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s