Cînd faci rău, dorind mai binele cuiva

 

Good_and_Evil_in_One_by_Torrent_Demonz

De cîte ori, auzind povestea cuiva, nu i-am spus ce am fi făcut noi în locul său? De cîte ori nu am dat sfaturi cuiva, negîndindu-ne la situația lor reală, ci la principiile, valorile sau experiența noastră?

De cîte ori nu am spus: „Ți-am spus eu că nu faci bine?”

De cele mai multe ori pornim de la cele mai bune intenții. Dacă eu am mai mulți ani, mai multă experiență, eventual mai multă inteligență, educație sau doar prezență de spirit în situații noi și complexe, de ce să nu-l „ajut” pe cel care se confruntă cu neajunsuri, propunîndu-i niște soluții verificate, acceptate și acceptabile, ca pe niște shortcut-uri prin care să-și rezolve mai rapid problemele?

Ce este rău să ajuți pe cineva?

Nimic, aș spune, ba chiar extrem de util și oportun. Cu excepția cazului în care gîndim în locul celuilalt, luăm decizii în locul lui și îi dictăm, sugerăm sau propunem cum să acționeze, mai ales dacă ne aflăm în poziții în care cuvîntul nostru să nu poată fi prea ușor de ignorat – părinți, șefi, mentori, consilieri etc.

Eu nu am avut ocazia să trec pe la psiholog, deși, ca orice om, am avut multe momente de deznădejde, de dezorientare, de neputință, de lipsă de încredere. Poate că nu de mare intensitate, față de problemele altora, dar oricum nu contează mărimea reală a problemelor, ci impresia noastră, dimensiunile pe care le atribuim acestora. Cum vă spuneam, nu am avut ocazia de a ajunge în cabinetul psihologului, dar am avut șansa unei experiențe care m-a ajutat să (mă) văd cu alți ochi.

Am fost, la începuturile vieții mele de trainer, la un curs de patru luni, din care trei săptămîni au constituit un curs de formare ca formator. Cursul a fost extrem de complex – comparativ cu alte cursuri similare la care am participat în România, dar și față de alte cursuri despre care mi-au povestit prietenii. A fost un mix de situații de proiectare, pregătire și realizare a unei acțiuni de formare, cu simulări, filmări, exerciții și discuții repetate pe parcurs. Dar partea cea mai interesantă a fost evaluarea. Pe parcursul întregului curs, a existat doar auto-evaluare, iar la simulări se adăuga evaluarea făcută de „cursanți”, respectiv colegii de curs – viitori formatori.

Pe moment, auto-evaluarea mi-a dat mult de furcă și mi-a produs multe nemulțumiri. Nu aveam un referențial, nu știam dacă mă evaluez suficient de obiectiv sau dacă nu cumva sînt prea cîrcotașă cu mine însămi (pentru că de obicei iubesc foarte mult lucrul bine făcut, de aceea de multe ori cu greu îmi permiteam să fiu mulțumită cu ceea ce făceam). Așa că eram mereu în căutarea aprobării, validării propriei mele evaluări de către cineva competent din exterior. Cum după fiecare evaluare aveam o discuție în grup, iar apoi o discuție individuală cu trainerul nostru, de fiecare dată ceream o confirmare, sau măcar o indicație care să-mi semnaleze dacă eram pe drumul corect sau nu. Și de fiecare dată, la fiecare întrebare nu primeam niciun răspuns direct – mi se răspundea cu o reformulare a întrebării – în cel mai bun caz, pentru că, de cele mai multe ori, mi se răspundea cu o altă întrebare. Nu am putut nicicum s-o conving pe acea persoană să îmi dea un „DA” sau un „NU”, sau măcar niște nuanțe de gri, în schimb m-am ales cu nenumărate aspecte la care să mă gîndesc și pe care să încerc să le pun în balanță la auto-evaluare. Iar la ultima întîlnire mi-a spus că, în fața oamenilor, ca trainer, nu mă voi putea baza decît pe judecata mea, pentru a lua decizii în fața situațiilor neașteptate ce pot apărea, de aceea este necesar antrenamentul de a gîndi și aprecia situațiile în mod individual, fără ajutorul și indicațiile celor din jur. Și mi-a mai spus că soluțiile la care voi ajunge îmi sînt specifice mie în fiecare situație, fără a le putea compara eficiența cu ale altora, pentru că nu există situații identice sau oameni identici, care pot aplica o soluție în mod identic.

Deci fiecare trăim în mod specific, interpretăm situațiile în mod individual, gîndim și acționăm diferit, ne raportăm altfel la o realitate aparent unică.

Iar a extrapola o soluție viabilă la nivel individual la situația altei persoane, sau a face o recomandare, a da un sfat, a propune o cale de acțiune în cazul unei probleme netrăite, poate face mai mult rău decît bine.

Să vedem ce s-ar putea întîmpla!

  1. Să zicem că sfatul nostru a dus la rezolvarea problemei celuilalt – e de bine, nu? Am ajutat-o pe acea persoană să iasă dintr-o dificultate. Pe moment, ne putem bucura că am fost utili. Dar oare am făcut bine? Ce se întîmplă pe termen lung? Vă aduceți aminte că se spune: „Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești.”? Prea mult astfel de ajutor îl poate transforma pe celălalt, îl face să depindă de ajutorul din exterior, în timp ajunge să nu mai poată lua singur decizii, iar dacă le ia, va avea nevoie de confirmarea sau de susținerea lor de către altcineva. Am și un exemplu: o prietenă și-a luat permisul de conducere la 18 ani, dar tatăl ei a însoțit-o mereu în primul an cînd pleca cu mașina. Am mers și eu o dată cu ea – iar el îi spunea încontinuu: „Vezi că se face roșu … încetinește … pornește …. semnalizează … ia-o la dreapta …. pune frînă … etc.”  Ce s-a întîmplat după un an? Vă las să vă imaginați!
  2. Dar dacă sfatul nostru nu a dus la rezolvarea problemei? Simplu – există un țap ispășitor! Cu înrăutățirea relațiilor între cele două părți implicate. Însă în această situație, poate exista și un eventual rezultat pozitiv – cînd persoana sfătuită zice: „Ia să nu mă mai iau după ce zic alții, că uite unde ajung!” Doar că acest rezultat nu apare prea des – de obicei cei doi își pasează vina unul – altuia (chiar dacă nu spun cu voce tare acest lucru), dispare încrederea și chiar se poate ajunge la detașarea totală.

Concluzia, după mine, este aceeași – cine crede că i se pot rezolva problemele din exterior și cine crede că poate rezolva problemele altuia au speranțe deșarte.

Astfel, a ajuta în acest mod este, pentru mine, o decizie greu de luat, pentru că a interveni în viața cuiva – chiar și cu o părere, un sfat, o judecată – înseamnă a lua o decizie riscantă și dificilă, care nu poate aduce nimic bun pe termen lung – vă spun pentru că am pățit-o! A ajuta înseamnă însă a asculta, a pune problema într-o perspectivă nouă, a provoca auto-cunoașterea și auto-evaluarea, a spori încrederea în sine, a lua parte în anumite momente la acțiuni de sprijin direct, dar fără condiții, judecăți de valoare, sfaturi sau preluarea responsabilităților celorlalți.

Altfel, facem rău cu cele mai bune intenții!

voice

Lasă un comentariu

Filed under comunicare, incompetenta, prietenie, psihologie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s