Ce părere aveți despre eufemisme?

Eufemismul este acel cuvînt pe care îl folosim atunci cînd nu putem, nu se cade sau nu vrem să spunem pe șleau ceea ce gîndim, pentru că ar apărea instantaneu niște consecințe pe care nu ni le-am dori. Nu este chiar o minciună gogonată, dar nu este nici adevărul pur și simplu.

Folosirea eufemismelor nu înseamnă mereu același lucru. Eufemismele pot aduce uneori o serie de avantaje, dar excesul de eufemisme nu este decît o altă formă de minciună și de înșelătorie implicită, care transformă realitatea existentă într-o realitate paralelă, decalajul dintre fapte și percepția lor fiind extrem de periculos pentru calitatea vieții noastre.

De multe ori, unii simțim că nu putem spune cu voce tare anumite cuvinte, uneori chiar nu le avem deloc în vocabular. Și atunci le înlocuim cu niște cuvinte care ni se par mai inofensive, mai blînde, mai „drăguțe”. Este ca atunci cînd părinții folosesc fel de fel de diminutive cînd vorbesc cu copii, pentru a denumi fie unele părți ale corpului, fie unele procese fiziologice complet normale la orice vîrstă.

Alții credem că nu este bine să spunem adevărul în foarte multe situații. Dacă ne întîlnim cu un bun prieten, pe care nu l-am mai văzut de ceva timp și care nu arată prea bine, pe cine lasă inima să-i spună adevărul în față? Îi spunem eventual că pare aproape neschimbat, că are un alt aer, că îl prinde culoarea hainelor sau folosim cine știe ce altă formulare, dacă nu prea apreciativă, măcar neutră. Cîți dintre noi i-ar spune însă frust și fără ezitare: „Dragă, nu știu ce ți s-a întîmplat, dar arăți groaznic, mai bătrîn, ești pe ducă, sincer.”? Sau dacă ne întreabă „șeful” (fie el cel de la muncă, sau cel de acasă) dacă ne descurcăm cu ce avem de făcut, răspunsul standard este „Merge bine, nu ai de ce să îți faci griji.”, chiar dacă în realitate nu merge treaba chiar bine. Sau dacă te acuză cineva că ai plagiat, fie invoci dreptul libertății la opinie, fie spui că nu este vorba de plagiat, ci doar de o omisiune a ghilimelelor.

Sau celebrul răspuns: „Nu am timp!”, pe care îl primim de multe ori de la cei cărora le cerem să facă ceva (deși știm de la început că nu vor vrea sau că nu le place să facă ceea ce le cerem).
Nu cred că există cineva care să nu fi scăpat vreodată din situații neplăcute prin folosirea unor eufemisme! Și nu am nimic împotriva eufemismelor folosite din cînd în cînd, cum nu am nimic împotriva politeții, a simpatiei, a diplomației și, în general, a oricărui lucru făcut cu măsură.

Dar ce ne facem cînd eufemismul este folosit excesiv și exclusiv, chiar și atunci cînd fiecare „vorbește” doar cu sine însuși/însăși?

Dacă un adult nu mai folosește decît „poponeț” (sau vreun alt diminutiv similar, că nu mai sînt la curent cu rezultatele creativității în domeniu) – chiar și atunci cînd merge la doctor și trebuie să descrie anumite simptome? Dacă cineva nu mai recunoaște, nici față de sine, că nu face întotdeauna doar „Bine!”? Dacă teama de a nu supăra pe altcineva ne face să nu mai folosim decît forme de edulcorare a realității, chiar cu riscul ca astfel să trăim într-o duplicitate completă și constantă?

Mai mult, dacă ajungem să folosim doar eufemisme și atunci cînd trebuie să vorbim despre noi, mai ales atunci cînd interlocutorul sîntem chiar noi înșine/însene? Dacă ne creăm o imagine de sine doar folosind eufemisme, pentru a ne simți mai bine pe momenthinkkt? Dacă, în lipsa unui efort de auto-obiectivitate, ne evaluăm mereu în plus, creîndu-ne percepția unui profil extrem de atrăgător, comparîndu-ne mereu doar cu părerile binevoitoare din exterior – care, de multe ori, sînt și ele doar o fațadă frumos colorată, deși „înăuntru este leopardul”?

La ce ne folosesc în această situație eufemismele?

Este clar – cel puțin pentru mine!  🙂   – că eufemismele trebuie să fie niște excepții, nu regula noastră de vorbire și gîndire. Eufemismele fac parte din categoria de lucruri pentru care mai puțin înseamnă mai bine. Chiar dacă iubesc gîndirea pozitivă, optimismul, șansele egale, iubesc și mai mult libertatea, auto-cunoașterea – pe cît posibil mai obiectivă, adevărul, încrederea în sine, curajul de a decide și de a-ți asuma consecințele.

Iar adevărul neplăcut poate fi comunicat în mai multe forme, nu doar prin folosirea de eufemisme.

Ce credeți?

 

Lasă un comentariu

Filed under auto-cunoastere, blog, comunicare, Imbunatatire, viata

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s