Competența nu înseamnă doar cunoștințe

Competența nu înseamnă a avea cunoștințe, nici măcar a avea experiență. Competența înseamnă în primul rînd atitudinea potrivită față de viață, față de muncă, de propria persoană și de mediu, în general. Astfel, eu prefer modelul tradițional francez, cel care definește competența ca fiind trilogia „savoir, savoire faire, savoir être”. Altfel, degeaba ești un dicționar explicativ ambulant, sau muncești din greu și chiar eficace– dar fără pasiune și fără să simți nevoia de implicare sau responsabilitatea pentru lucrul bine făcut. A excela în ceea ce faci, a fi omul dorit în orice echipă, a fi cel în care toți au încredere că îți vei respecta promisiunile – sînt roluri accesibile doar celor integri, care au o viață coerentă și unitară, care nu trișează, nu dau dovadă de duplicitate, nu se „fac” că fac, ci chiar simt că binele lumii depinde de binele oferit lumii.

De ce scriu iar despre competență?

Tocmai am citit un articol intitulat „De ce vei rămîne toată viața un taximetrist cu facultate” și sînt complet de acord cu autorul – diplomele nu folosesc decît în măsura în care sînt obținute pe bune, într-un domeniu care îl pasionează pe deținător, făcîndu-l astfel dispus să-și continue eforturile pentru a înțelege și a lua parte la ceea ce este nevoie să fie făcut.

Și mi-am adus aminte de situații similare celor descrise în articol, pe care le-am trăit în viața mea, precum și de mirările unora, care mi-au jalonat cumva traseul meu profesional.

Le prezint cronologic. Prima mirare:

După ce am terminat facultatea, înainte de 1989, am plecat la stagiu într-o fabrică. Facultatea am ales-o cumva la întîmplare, dar, înverșunîndu-mă să o termin, a început să îmi placă, mai ales că domeniul era și este, cred eu, fascinant pentru toată lumea: zborul, spațiul, construcțiile aeronautice. Ajunsă în fabrică, mi-am dat instantaneu seama că habar nu am cu ce se mănîncă ingineria. Știam despre topologie, geometrie descriptivă, mecanica fluidelor, aerodinamică, instrumente de bord și multe altele, dar nimic despre cum să treci de la proiectul de pe hîrtie la aparatul cu care să zbori în siguranță. Ca inginer stagiar, nimeni nu avea așteptări de la tine. În fabrică, toți știau că este doar o etapă și că stagiarii veneau dorindu-și să plece cît mai repede, așa că erau tolerați, fără însă să existe sarcini de lucru, roluri etc. Însă eu mă plictisesc ușor, așa că, după cîteva zile, am început să întreb, să mă duc în secție și să observ cum mergeau lucrurile, să cer ce lucru – pînă cînd, ca să scape de mine, mi-au dat ca șef un tehnician, care se ocupa de pregătirea fișelor tehnologice pentru repere de elicopter. Colegii mei m-au compătimit: după ce că șeful meu era tehnician, iar eu aveam diplomă de inginer🙂 , mai aveam și biroul mereu plin de desene de piese pentru care trebuia să scriu fișele tehnologice – pe vremea aceea, le scriam de mînă – calculatorul care ocupa un etaj întreg era folosit doar pentru gestiunea de stocuri și calcule de salarii!. Ei s-au mirat, eu am învățat să înțeleg diferențele dintre teorie și practică, am parcurs fluxurile de producție pentru diferite tipuri de materiale și produse, am intrat în magazii, în procedurile de achiziții, întreținere șamd.

A doua mirare:

După finalizarea stagiului, am revenit în București în 1988, la un institut de proiectări. Acolo, șeful meu avea un principiu interesant de constituire a echipelor pe proiect, fie ca să fie sigur că nu îi va lua nimeni locul vreodată, fie pentru că, în altruismul lui, voia ca toată lumea să învețe mereu. Mai întîi, te întreba la ce te pricepi, ce îți place, ce știi, iar apoi îți găsea niște sarcini de lucru care să nu aibă deloc legătură cu răspunsurile date. Astfel, după trei ani în care lucrasem doar cu profile subțiri, m-am trezit în echipa de proiect care se ocupa de produse din profile extrem de groase – adică de la prelucrarea de table de maxim cîțiva milimetri, am ajuns la proiectarea tehnologică pentru prelucrarea de profile de la 3-4 centimetri grosime în sus. N-am refuzat, am observat, am învățat, iar mirarea lui a fost: „Dar de unde știi tu să faci așa ceva? Cine te-a ajutat?”. Mă ajutasem singură, pentru că dacă vrei, poți, este sigur, am testat eu pe pielea mea!

A treia mirare:

Prin 1992 sau 1993, începuseră să se înmulțească computerele – acelea care operau în DOS, care aveau nevoie să știi ceva noțiuni de programare, chiar și doar ca operator. Pentru că eram intimidată de ele și pentru că citisem cărți, dar nu mă ajutaseră cu nimic, mi-am plătit singură un curs, obiectivul declarat instructorului fiind că vreau să știu cum se pornește și cum se oprește un computer, fără să am pretenția să învăț programare. Mi-a plăcut însă, apoi am învățat C++, am făcut și un program de care eram foarte mîndră (pentru evaluarea activelor folosind diferite metode de evaluare în același timp pentru a se compara valorile – era o activitate la modă în acea perioadă, dar se făcea manual, folosind cîte o singură metodă!). Apoi mi-am dat demisia, iar la următorul loc de muncă o colegă (mai veche și mai mare ca mine – ca vîrstă) s-a mirat că am fost selectată eu – o nou-venită, simțind că i-am luat locul!, pentru a primi primul și singurul computer alocat biroului nostru. S-a mirat de „norocul” meu, iar apoi mi-a reproșat că i-am răpit  ocazia să învețe ea să lucreze la calculator, doar pentru că eu deja știam ce trebuie făcut, de parcă eu eram vinovată că ea lăsase să treacă timpul, fără să-l folosească pentru a-și dezvolta propriul nivel de competență.

După atîtea mirări, am ajuns, la rîndul meu, în poziția să fac recrutări de persoane pentru echipa mea. Am citit nenumărate CV-uri scrise în grabă, cu greșeli gramaticale, omisiuni sau adăugiri inutile (cum ar fi o listă de posturi dorite – fără nicio legătură între ele, ca să nu se mai chinuie omul să adapteze CV-ul la solicitările diverselor anunțuri de angajare). Am organizat peste o sută de interviuri, la care unii candidați uitau să apară sau nu se oboseau să dea telefon să anunțe că nu mai vor să vină, iar alții nu știau pentru ce post candidează. Ba chiar am selectat un om care, în prima zi de lucru, m-a sunat pe la 11 dimineața să-mi spună că vrea să se învoiască în acea zi, pentru că și-a adus aminte că mai are ceva de făcut acasă.

Printre unii dintre cei angajați, mai mult de nevoie decît de voie, am dat peste șefi de promoție care refuzau sarcinile de nivel de începător și aveau pretenția să primească din prima doar sarcini de lucru foarte complexe, pe care apoi să le facem împreună, pentru ca ei să învețe pas cu pas ce au de făcut. Nu știu de ce nu au vrut să împartă salariul pe care ar fi trebuit să îl primească în acel timp cu mine , dacă tot făceam ce era de făcut împreună!

Din fericire, am dat și peste cîțiva oameni buni – din cei cu șanse de a fi între cei minim 5% –maxim 20% care ajung în viață la succes – cei care sînt dispuși să dea înainte de a cere, care întreabă ca să înțeleagă, care au curajul să încerce – chiar cu riscul de a greși, care se implică și se simt parte a lucrului la realizarea căruia contribuie.

Dacă ar fi să caut neapărat o cauză externă fiecăruia, probabil că aș da vina pe sistemul nostru de educație, care apreciază în majoritatea situațiilor conformismul și lipsa de inițiativă. Problema este că și așa, totuși, există oameni care se scutură la un moment dat, mai devreme sau mai tîrziu, singuri sau inspirați de cineva, de toată această coajă a obiceiurilor, prejudecăților, credințelor care-i fac să aștepte doar să primească de la alții, plîngîndu-se că nu primesc suficient, pentru a descoperi că au în ei tot ce le trebuie ca să afle ce le place și să-și găsească locul în viață, ajungînd astfel la competență într-un domeniu oarecare.

Tot ce îmi doresc este ca fiecare dintre cei care nu se trezesc singuri să aibă norocul de a se întîlni cu persoana care să-i deschidă ochii, sufletul și mintea, pentru a-și conduce apoi singur destinul spre o viață mai bună. Prin competență!

Lasă un comentariu

Filed under auto-cunoastere, cunoastere, egalitate de sanse, incompetenta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s