Imigrant sau nu? Român!

Nu cred că a trăi într-o țară străină este un vis continuu. În trecut, exilul era o pedeapsă, nu o binefacere. Eu nu am vrut niciodată să emigrez. Cînd am spus prima oară public acest lucru, replica primită a fost că „strugurii sînt acri”. Poate – poate că decizia mea pare una lipsită de curaj, plină de comoditate, limitată. Dar este decizia mea, și în continuare mi se pare incorect ca alții să mă judece, fără să încerce să mă cunoască mai bine.

Eu știu că, pe vremea lui Ceaușescu, am stat în exil trei ani (se numea stagiu, dar pentru mine suferința a fost mare, dezrădăcinarea a fost dureroasă, iar trecerea timpului nu a produs uitarea care să mă facă să doresc să o iau de la capăt).

Cînd am stat mai mult în străinătate, la un moment dat am constatat că visez în altă limbă decît româna, iar dimineața m-am trezit cu sentimentul că încep să-mi pierd identitatea. Apoi, într-o seară, la TV, era un reportaj despre o faimoasă trupă de lăutari din România, iar în film, pe unele porțiuni, se auzeau niște oameni vorbind în română, iar peste ei comentatoarea vorbea în franceză. Aproape am plîns, ascultînd limba română – fiind începutul anilor 1990, Europa nu era încă plină de milioane de români plecați la muncă.

Îmi spunea o prietenă, plecată de mai mulți ani din țară, că cel mai greu dispare obiceiul reflex de a număra și de a face calcule în română (de a folosi numerele cu numele lor în română), dar că, în rest, acum traduce dintr-o altă limbă cînd folosește limba maternă.

Atunci mi-am dat seama că nu voi putea pleca din România, mai ales că niciodată nu am simțit că în țară nu pot avea ceea ce îmi doresc – mai ales că niciodată nu prea mi-am dorit mai mult decît am fost capabilă să obțin singură pentru mine. Îmi place la nebunie să călătoresc, dar la fel de mult îmi place să mă întorc acasă.

Mi-aduc aminte că. mai demult, înainte de a intra în UE, pentru că nu am reușit să găsesc bilet de avion de pe o zi pe alta, am mers la Praga cu trenul. La întoarcere, deși experiența a fost extrem de neplăcută și nu mi-aș dori să o mai repet vreodată (am mers vreo 30 de ore cu trenul dus și încă 30 la întors), cea mai frumoasă parte a fost pentru mine cea de la intrarea în România pînă la București. Deși mulți îmi spuseseră că în România se vede imediat că este mai urît mirositor, mai murdar, totul este mai dărăpănat și mai necivilizat, iar ochii îmi confirmau aceste imagini, totuși emoțiile mele îmi spuneau că sînt acasă, că este frumos și că precis va fi mai bine.

Poate sînt prea siropoasă, prea limitată – fiecare poate gîndi ce vrea – eu știu că de fapt am nevoie, pentru a fi completă, de viața mea, de casa mea și de aerul meu – cel care îi înconjoară pe cei pe care îi iubesc, din trecut, prezent și viitor.

Chiar dacă nu înțeleg exact motivațiile celor care pleacă definitiv din România, nu cred că am dreptul să-i judec, pentru că fiecare știe ce vrea, ce merită, ce își dorește de la viață – fiecare decide pentru el, la fel cum eu am decis pentru mine.

Dar, chiar dacă ei pleacă din România, căutînd o viață mai bună, iată că România nu pleacă din ei! Iar imaginile de la alegerile din acest noiembrie m-au înfiorat și mi-au transmis o energie formidabilă. Am văzut sufletul acestei țări, puterea ei – ascunsă și disipată atîția ani.

În ultimii ani, am fost copleșită de răutatea în creștere din jurul meu în societate, de ura oamenilor – unii față de ei înșiși chiar, de iresponsabilitatea multora, de violența unora. Ieri mai ales, dar și acum două săptămîni, am avut sentimentul că a renăscut solidaritatea, că a ieșit la suprafață simțul apartenenței la un neam – cam ceea ce am simțit în 1989 – cînd oameni necunoscuți zîmbeau și se pupau – la propriu – pe stradă, de parcă ne cunoșteam dintotdeauna. Atunci totul s-a evaporat în 3 – 4 luni, după ce lumea s-a împărțit în 2 părți și au apărut minciunile în spațiul public.

Acum tare mi-aș dori ca minunea să țină mai mult de cîteva zile sau luni – pînă cînd se va generaliza, devenind starea noastră comună. Nu este imposibil – trebuie doar să ne păstrăm solidaritatea, să punem umărul la construcție, nu la dărîmarea cuiva sau a ceva, să ne iertăm unii pe alții și pentru ce am făcut, dar și pentru ce nu am făcut – de la caz la caz (ceea ce nu înseamnă că trebuie ca cei responsabili să fie uitați, ci doar să fie judecați de lege, nu de pasiunea noastră demolatoare), și să ne ajutăm, pentru a nu omorî emoțiile care ne-au unit și pentru a găsi soluții de îmbunătățire.

Dragii mei, de acasă și de peste mări și țări, fie ca acest nou început să fie continuat, de noi toți, împreună în spirit și gîndire și acțiuni, fiecare acolo unde vrea să trăiască, pentru a ne fi mai bine tuturor! Pentru noi!

Lasă un comentariu

Filed under Imbunatatire, Romania

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s