„Je suis Charlie” – adevărat sau fals?

În 1996 eram în Paris, în zilele cu atentatele succesive de la metrou. Și da, mi-era frică să nu mai apară vreo explozie sau vreo alarmă, cînd coboram scările de la intrarea într-o stație de metrou. Și atunci Parisul era plin de trupe antitero, în echipament de luptă, care patrulau pe străzi cu arme automate și cu cîini enormi. De atunci, mai atentă la ce se întîmplă în lume, am tot auzit de mașini incendiate, de lupte cu bandele de tineri din cartierele de imigranți. Nu este nimic nou în Franța, poate doar explozia comunicării în masă în timp real, care face ca lucrurile să pară extrem de emoționante, unind lumea într-o clipă.

În 2001, eram acasă, în fața televizorului, pe CNN și priveam imaginile șocante cu primul turn în flăcări,  cînd se spunea că a fost un accident. În direct, a intrat al doilea avion în celălalt turn, în timp ce comentatorii nu știau ce să spună, pentru că nici ei nu înțelegeau ce se întîmplă de fapt.

Acum este mai ușor de înțeles. Este evident că nimeni nu mai este sigur. Nimeni nu mai poate spune că nu este amenințat de ceva, în fiecare moment, zi sau noapte. Ceva greu de crezut, puțin probabil, dar mereu posibil ne poate lovi în orice moment, de la un banal accident, pînă la un masiv cataclism.

Ce putem face? Ne putem asuma faptul că viața nu este nici ușoară, nici sigură, nici veșnică. Ne putem agăța de „Carpe Diem” și ne putem duce viața așa cum este ea, încotro ne îndeamnă valorile noastre.

Sau ne putem iluziona cu ideea că ar fi posibil să ne apărăm viața în orice condiții, ca cei care se pregătesc pentru sfîrșitul lumii și păstrează sute de kilograme de conserve pentru momentul în care nu va mai exista lumea pe care o cunoaștem astăzi. Unii se antrenează și se pregătesc să reziste autonom multă vreme, alții decid că nu trebuie să respire sau să spună ce i-ar putea deranja pe alții, ca să nu li se dea în cap de cei mai intransigenți sau mai fanatici dintre noi.

Cineva spunea că nu există libertate absolută. Este corect, aș zice eu, pentru că nu trăim complet izolați, ci ne-am născut și trăim în societate, există niște reguli la care aderăm conștient sau nu, avem un set de valori – mai bun sau mai rău, ne dezvoltăm niște obiceiuri, moduri de gîndire – mai mult sau mai puțin conformiste.

Dar evident este un fapt: libertatea, democrația, relațiile umane implică niște reguli, care se referă la fapte, nu la gînduri și la opinii. Este posibil ca cineva (legea, un Dumnezeu, un om cu arma sau cu o carte sfîntă în mînă) să-mi interzică să fur, să omor, să-l lovesc sau să-l înjur cu voce tare pe aproapele meu – cu care mă aflu într-o dispută, dar nu văd cum ar putea cineva să-mi conteste dreptul de a gîndi sau dreptul de a spune ce gîndesc cu voce tare (sau în scris), atîta vreme cît nu încalc drepturile omului, nu îndemn la violență, la genocid, la fanatism etc.

În comunism, lipsa cronică de libertate ne-a obligat să ne dezvoltăm duplicitatea și auto-cenzura, lașitatea a devenit o caracteristică aproape generalizată, conformismul a fost apreciat și a stat la baza promovării sociale. Astăzi este timpul să ne detașăm de tradiția de a crede fără a cerceta, de a ne supune fără a crîcni. Este timpul să reîncepem să gîndim și să apreciem curajul, integritatea, libertatea de a cugeta și de a decide singuri, chiar cu riscul de a greși de mai multe ori.

Astăzi fie „nous sommes Charlie” cu toții, fie intrăm și ne baricadăm în peșteri, în speranța că nu ne va atinge rîul, ramul  sau orice alt pericol posibil.

Voi ce credeți?

Lasă un comentariu

Filed under amintiri, Europa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s