Primul american în carne și oase

În 1990, prin martie sau aprilie, am cunoscut primul american în carne  și oase din viața mea. De fapt, era american din prima generație, pentru că era descendentul unei familii de români, care emigrase în America cînd tatăl lui era încă copil. Crescut cu nostalgia țării de origine, după decembrie 1989 se grăbise să vină în vizită, pentru a-și satisface curiozitatea. De-abia terminase facultatea, era deci cu 2-3 ani mai tînăr ca mine, dar la călătorii mă bătea la 0, din moment ce el traversase mai multe oceane și vizitase multe părți ale lumii, iar eu încă nu aveam pașaport.

L-am cunoscut pentru că eram printre puținele persoane care vorbeau engleza la institutul de proiectări unde lucram pe atunci, iar omul respectiv venise să ne viziteze și să ne „ghideze” pe drumul către „capitalism”, într-o misiune de ajutorare, care erau la modă în acei ani. Așa că am fost oficial numită ghid și translator pentru americanul nostru de origine română, dar care bineînțeles că nu știa o boabă de limbă română, deci cel care venise să dea ajutor avea nevoie de ajutor la rîndul lui, pentru a se descurca prin București.

Întîlnirea cu el m-a învățat o lecție care mi-a fost de mare folos mai apoi, îndeosebi pe plan profesional. Mi-aduc aminte că, la un moment dat, mi-a spus că a observat, la toți cei cu care a vorbit, că noi credem și luăm de bune tot ce vedem prin filme sau citim prin presă. Și mi-a povestit despre americanii de rînd, mai ales cei din orașele mai mici din statele din centrul Americii – nu din cele de pe coastă, care pleacă rareori în vacanțe în alte state din SUA, iar în Europa sau pe alte continente și mai puțin, care își trăiesc viața fără să treacă prin mari schimbări și care își consideră copiii mari eroi cînd pleacă la colegiu sau la facultate în alte state. Mai mult ca sigur că, în cei 25 de ani care au trecut din 1990, multe s-or fi schimbat și pe la ei, ca peste tot în lume, dar cert este că ideea de pornire – aceea că prea credem tot ce vedem și ce auzim despre alții – este perfect valabilă încă pentru mulți dintre noi.

Avea dreptate, mai ales că, la începutul lui 1990, majoritatea dintre noi veneam cu experiența unei vieți într-o lume închisă – nu aveam pașapoarte (eu nu primisem acordul în 1987 nici măcar pentru o excursie la Leningrad, cum se numea pe atunci), nu avusesem acces decît sporadic la publicații străine, poveștile despre Vest erau doar atît: povești, pentru că nu aveam cum să le verificăm în practică. Dar m-am gîndit la ce mi-a spus și am început să-mi exersez capacitatea de a observa, de a cerceta, de a pune întrebări, de a testa, înainte de a prelua de la alții idei, modele, opinii care obligatoriu definesc o realitate complet subiectivă.

De atunci, milioane de români au călătorit în alte țări. Nu cred că mai există vreo țară din lume în care să nu existe niște rezidenți sau măcar niște turiști din România. Nu cred că mai există la noi multe familii care să nu aibă rude sau apropiați stabiliți pe alte meleaguri. Avem acces la știri, la publicații, la posturi străine de radio sau TV, avem Internetul – nu se mai poate spune că nu știm sau nu putem afla aproape instantaneu orice ne interesează. Și totuși mulți au rămas cu idei preconcepute și cu vederea aceea distorsionată care face ca tot ce este la depărtare să pară mai adevărat și mai frumos decît ceea ce este la îndemînă, fără să-și mai aducă aminte că de cele mai multe ori se verifică zicala aceea cu „Afară-i vopsit gardul …”.

Probabil din acest tip de atitudine vine rușinea unora de a spune oriunde și oricînd că vin România sau complexul de inferioritate pe care mulți îl manifestă atunci cînd le găsesc altor nații mult mai multe calități decît pot folosi pentru a-și defini țara lor.

Nu-mi plac generalizările, nu-mi plac comparațiile, nu-mi plac ideile preconcepute. Nu cred că americanii sînt mai creativi sau mai practici decît românii, sau că francezii sînt mai mîndri, germanii mai punctuali sau englezii mai politicoși. Cred că există oameni mai buni sau mai răi, mai harnici sau mai leneși, mai frumoși sau mai deștepți, iar combinațiile pot fi infinit de multe. Poate că densitatea unora sau altora diferă în anumite zone, ceea ce nu înseamnă apriori că toți oamenii dintr-un anumit loc sînt toți la fel. Locul de naștere nu este un avantaj sau un handicap decît dacă sîntem convinși de acest lucru și nu alegem să ne detașăm de această credință la un moment dat. Dacă însă credem că importanța unor aspecte definitorii pentru fiecare dintre noi este relativă, atunci ne eliberăm și ne putem gîndi la ce putem face și ce putem fi, în loc să ne agățăm de motive pentru ceea ce nu vrem să încercăm să facem.

Deci, să omagiem întîlnirile întîmplătoare și lecțiile pe care le putem învăța din ceea ce ne aduc ele. Și să abordăm critic toate modelele pe care le considerăm imuabile. Pentru alegeri bune și mai multă libertate.

Lasă un comentariu

Filed under alegeri, amintiri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s