„Program cu publicul”

Cum ați defini „publicul”?
La primul meu loc de muncă, pe ușa biroului denumit ”Financiar-contabilitate” era un afiș de genul: „program cu publicul între 14 – 16”. Aveam nevoie de niște date din contabilitate, așa că am intrat, deși era dimineață. O persoană mai agresivă s-a luat de mine, atrăgîndu-mi atenția că, dacă nu știu să citesc, ar fi timpul să mă apuc să învăț. I-am răspuns că am intrat tocmai pentru că am citit programul de pe ușă, dar cum eram angajată, ca și ea, nu m-am simțit „public”, ci parte a colectivului de lucru. S-a uitat urît la mine, dar mi-a dat ceea ce i-am cerut.

La Administrația financiară, trebuia să depun niște declarații. O funcționară stătea în dreptul unui ghișeu – acea mică decupătură într-un geam, cam la nivelul stomacului sau pieptului unui om de înălțime medie, care, pentru a fi auzit de măreția sa „funcționarul așezat pe scaun”, trebuie să se îndoaie în poziția salutului japonez cel mai respectuos. Deasupra ghișeului era tocmai litera mea, așa că, deși era singurul ghișeu la care nu era coadă, m-am dus direct la ea, pentru a-i înmîna declarația în cauză. Bineînțeles că nu a ridicat capul pentru a se uita la mine și la foaia mea, dar, după cele 2-3 clipe de așteptare politicoasă, m-am adresat și verbal măreției ei. Mi-a răspuns colțoasă că nu are „program cu publicul”, deși singurul program afișat era cel de la intrarea în clădire, în care mă încadrasem. I-am comunicat acest aspect, i-am menționat și regula cu împărțirea contribuabililor pe ghișee după litera inițială a numelui, motiv pentru care, ea – funcționar și eu – contribuabil, aveam împreună de rezolvat o problemă,  eventual în prezența unui public – cei cu nume ce începeau cu alte litere, aflați pe la celelalte cozi. Nu s-a lăsat ușor înduplecată, motiv pentru care a trebuit să fac niște ture pe la alte birouri, cu uși închise, pe unde se ascundeau șefii care îi dăduseră sarcini fără „program cu publicul”, pentru a reclama încadrarea mea în „public”.

La fel la primărie, la magazine, ba chiar și la firme cu media de vîrstă sub 30 de ani. Ce o fi nebunia asta cu publicul? N-am înțeles niciodată de ce cei care au ceva de făcut împreună se împart în „noi” și „public”, în loc să fie colegi, clienți și furnizori, colaboratori sau cum i-am mai putea defini, în funcție de poziții, relații, joburi etc.

Cine se simte „public”, atunci cînd solicită un serviciu oarecare? Oare cine îi consideră pe cei cu care ar trebui să colaboreze la un moment dat, ca fiind „public”?

Dați-mi de veste, vă rog, poate mă mai luminez și eu cum este cu „publicul”.

Lasă un comentariu

Filed under administratie publica, alegeri, comunicare, cunoastere

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s