Iarăși despre generalizări

M-am născut în București, am trăit mereu în București (cu unele întreruperi – cea mai lungă fiind de 3 ani, în exilul obligatoriu de la Brașov). Iubesc acest oraș, chiar dacă nu îi iubesc neapărat pe toți locuitorii lui. Există încă multe locuri umile, străduțe strîmbe, dar mărturii vii ale unor epoci de mult trecute, cu oameni plini de bun simț și păstrători de vechi tradiții, cum ar fi pălăria sau mănușile croșetate, purtate de drag, nu de nevoie.

Chiar dacă multe case stau să se prăbușească, stucatura lor spune povești fără moarte despre timpuri și visuri apuse. Cine urmărește stilurile arhitecturale și elementele care fac diferența, își pot imagina modul de gîndire al oamenilor care le-au construit, care puneau în fiecare zid și în fiecare fațadă și în fiecare detaliu cîte ceva din sufletul și dorințele proprietarilor.

Am avut bucuria să pot vizita cîteva case vechi, care au avut norocul să fie păstrate sau restaurate cu grijă. Sobe divers împodobite (unice, alte forme și culori în fiecare cameră), tavane pictate, uși bogat decorate, balcoane împletite din piatră, bolte și ferestre pline de personalitate. Sau blocurile construite între cele două războaie, cu apartamente care de care mai diferite și mai cubiste. Sau unul dintre primele regulamente ale unei asociații de proprietari dintr-un bloc construit pe actuala Calea Victoriei, aproape de Piața Victoriei, pe care l-am citit într-o revistă a Uniunii arhitecților, care specifica faptul că proprietarul stăpînește doar pereții interiori, nu și pe cei care despart apartamentele – aceștia din urmă fiind proprietate comună cu vecinul!

Exista o anume eleganță, un anume bun simț, chiar dacă existau clase, categorii, straturi sociale! Comunismul a luptat zeci de ani pentru uniformizare, care s-a produs doar în clasa de oameni fără tradiție și fără bun simț, fără cei „7 ani de acasă” pe care nu ți-i dau banii, ci familia, valorile, principiile de viață și visurile noastre, în sensul reducerii sub orice limită social acceptabilă a păstrării personalității, a diferențierii între oameni, a diversității formelor de viață.

Astăzi, mai toată lumea susține sau recunoaște că România este la coada țărilor civilizate din Europa, iar despre București, părerea generală este că este un oraș urît, murdar, cu arhitectură ternă, cu blocuri gri și cu oameni triști și nepoliticoși.

Cei care au mai mult de 30 de ani își pot totuși aduce aminte de anii de după 1995. De exemplu, în 1997, la întoarcerea în București, după mai multe luni petrecute în afara țării, am căutat o bancă pentru a-mi face un card și am ales una dintre cele trei care ofereau astfel de servicii! Astăzi, există zeci de oferte în domeniu.

Pe atunci erau 2-3 magazine de tip „supermarket” în tot orașul – mi-aduc aminte că am vrut să le pregătesc alor mei fructe de mare și am căutat o zi întreagă pentru a găsi ceva congelat – pentru că ceva proaspăt nu exista la magazinele normale. Astăzi? Oferta de produse de toate felurile este nelimitată, iar dacă totuși nu se găsește ceva, există întotdeauna Internetul și comenzile online, cu livrarea la maxim 2 zile distanță.

Peste tot există schimbări. Măcar că a obține un pașaport durează maxim 2-3 zile, față de 2-3 săptămîni și cozi interminabile (mai ales că nu este nevoie de pașaport chiar pentru toate ieșirile din țară). Sau librăriile în care ultimele noutăți din lume se lansează aproape în aceeași zi în limba română. Sau viața de noapte, care este mai trepidantă și variată ca niciodată.

Cine are curiozitatea să verifice valoarea produsului național brut din ultimii ani sau alți indicatori economici, sau numărul de români care își fac vacanțele în străinătate, sau sumele cheltuite cu ocazia sărbătorilor, va constata de asemenea schimbări mari.

Multe se schimbă în jurul nostru. Drept este că nu suficient de repede, nu neapărat doar într-o singură direcție, nu fără durere sau părere de rău. Și totuși văitatul continuu despre lipsa schimbărilor și marile probleme, repetînd mereu că „totul merge rău”, „nimic nu este posibil”, „toată lumea fură, minte și dă mită” etc. nu are echivalent în realitate, este doar un cor al unor generalizări fără rost și fără rezultat, care nu pot aduce nimic bun. Iar asocierea cu acest cor și preluarea pînă la sațietate a mesajului nu duce decît la renunțarea la responsabilitatea individuală și la integrarea în turma celor care cred că prin critică se poate construi ceva mai bun.

Din fericire, au apărut semnele „dezghețării”. Există mii de inițiative care fac orașul să fie mai viu și mai frumos – de la îmbrățisările gratuite la tîrgurile de obiecte frumoase ale celor cu mîini dibace, de la colorarea unor fațade și obiecte stradale la flashmob-uri și performeri curajoși, de la campaniile online pentru protejarea unor oameni sau părți ale orașului la asocierile mai mult sau mai puțin spontane în aceleași scopuri.

București. Acesta este orașul meu. Orașul care nu se lasă învins. Orașul în care mai tinerii și mai maturii pot aduce viața în locurile publice. Orașul care reîntinerește. Care se reintegrează în ritmul vieții din toată lumea. Care luptă. Deci să luptăm pentru orașul nostru. Pe care îl vrem să fie iubit, pentru a putea apoi deveni mai frumos și mai bun.

Lasă un comentariu

Filed under alegeri, Bucuresti, Imbunatatire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s