Cine poartă răspunderea, în relația angajator – angajat?

Pe net circulă o știre, despre evenimentele din Franța: „La Dammartin, orăşelul unde se refugiaseră fraţii Kouachi, angajaţilor unui supermarket evacuat de poliţie în timpul operaţiunilor li s-au tăiat de la plată orele în care n-au fost prezenţi la locul de muncă. După ce vestea a ajuns în presa franceză, conducerea Aldi a dezminţit totul.

Cei care au preluat sau comentat știrea (inițial promovată de Dilema Veche) au considerat implicit că angajații au fost nedreptățiți prin decizia luată de conducerea firmei.

Eu însă nu înțeleg acest mod superficial și populist de abordare. Eu nu înțeleg de ce unii (majoritatea angajaților, de fapt) acceptă întotdeauna să se auto-considere partea care are nevoie de protecție și ajutor. Acest mod de gîndire nu face decît să adîncească complexul de inferioritate al angajaților și comportamentele lor neproductive în relația cu angajatorii, dar și cu propria viață.

Iată reacția mea la respectiva știre:

Cristina Musat: La firma mea mică, dacă nu am venituri, nu am din ce face cheltuieli și am nevoie de atragerea de alte surse de finanțare. De ce se presupune că întotdeauna o singură parte trebuie să preia riscul, în orice situație? Dacă nu au muncit din cauze de forță majoră, de ce ar trebui oamenii să fie plătiți? Eu nu înțeleg. Este oare un principiu corect?”

Este evident că politicile și resursele financiare ale unei firme mici sînt cu mult diferite față de cele ale firmelor mari. Dar, principial, întrebarea este aceeași: De ce unii consideră că ar fi corect ca beneficiile să se împartă cît mai echitabil între părți, dar, în cazul aparițiilor unor probleme, riscurile ar trebui să fie preluate integral doar de partea ce li se pare celorlalți că ar fi mai puternică?

Nu vi se pare că seamănă cu comportamentul adolescenților, care vor să primească de la părinți toate avantajele posibile, dar, în același timp, vor să fie și independenți, dar și protejați ori de cîte ori au nevoie?

Nu este acest tip de gîndire un semnal al nematurizării celor care cred că drepturile lor individuale trebuie să fie apărate de altcineva (de majoritate), tot așa cum implicit vor să nu suporte riscurile deciziilor lor?

Și revin la exemplul celor care au luat credite, iar apoi dau vina pe bănci că i-au păcălit pentru a semna contracte dezavantajoase. Sau, acum cîțiva ani, cineva dăduse în judecată producătorul unor pastile de slăbit, cerînd daune, pentru că de fapt se îngășase, deoarece nu scria pe pachet că pastilele nu își fac efectul dacă persoana care le înghite mănîncă de două ori mai mult decît are nevoie organismul în mod normal.

Deci, cine poartă răspunderea pentru ceea ce i se întîmplă unui adult, care este și angajat în același timp? Sau client? Sau chiar părinte, la rîndul lui?

Nevoia aceasta constantă a unui adult de a face apel – atunci cînd dă de greu – la cineva mai puternic, mai presus de propria persoană – fie că este vorba de un părinte, un șef, un îndrumător, un zeu sau un personaj colectiv (gura lumii, sindicatul, familia, religia, o majoritate politică etc.) nu este o reacție de profundă lipsă de independență? De nesiguranță? De lipsă de încredere în propriile forțe? De incapacitatea de a se cunoaște și de a-și aprecia obiectiv propriile limite?

Cred că lipsa de gîndire înseamnă a trăi în minciună. Acea minciună liber consimțită, care ne face viața mai ușoară – nu luăm decizii, deci nu greșim, deci orice facem nu ni se poate imputa! Pare ușor, dar este doar prima fază! Efectele perverse apar pe termen lung, pentru că următoarele faze sînt cele pline de resentimente, invidie, răutate, iresponsabilitate în acțiunile exterioare, nu doar lipsă cronică de responsabilitate personală.

Deci, cine poartă responsabilitatea în relația angajat – angajator, dacă părțile nu se consideră egale din start și una o lasă pe cealaltă să ia decizii în numele ei, pentru a-i cere apoi să poarte mereu integral responsabilitatea?

Răspunsul cred că este clar, dacă alegem să ne punem această întrebare și să observăm cine ia deciziile pentru viața proprie.

Lasă un comentariu

Filed under alegeri, auto-cunoastere, egalitate de sanse

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s