Cum este să treci foarte repede de la nivel local la nivel general?

Anunț de la început că acest text are un substrat politic (și nu numai), iar punctul de pornire a fost filmulețul despre plimbarea familiei prezidențiale din România prin Piazza Navona din Roma, filmuleț care se găsește mai peste tot pe Internet, cu comentarii nenumărate. Am și eu unul, dar fiind mai lung, m-am decis să-l pun aici, după ce voi face apel la o experiență personală.

Acum mulți ani, am fost pusă în situația să elaborez un draft de strategie națională pentru asigurarea calității în România. Eram familiarizată cu conceptele legate de managementul calității, aveam experiență ca responsabil calitate și auditor intern, cunoșteam standardele internaționale în domeniu, țineam cursuri de asigurarea calității în diverse organizații.

Nu exista încă Internetul, ca să dau o căutare și să găsesc zeci de exemple sau vreun ghid în domeniu. Nu aveam nici experiență relevantă în vreun post serios de conducere, nici măcar acasă sau în cercul de prieteni nu avusesem vreun rol de „șef” de oarece fel.

Așa că atunci cînd, peste noapte, am trecut de la ceea ce are de făcut o organizație pentru a asigura calitatea la ceea ce ar trebui să facă guvernul pentru managementul calității produselor și serviciilor la nivel național, m-am lovit de propriile limite. Una este să gîndești la ce se întîmplă în lighenașul cu apă de lîngă tine, și cu totul altceva să abordezi marea, pe care o cunoști doar din perspectiva de pe malul pe care te afli și cu puterea  de cuprindere vizuală a întinderii de pînă la linia orizontului.

Am muncit extraordinar de mult și de intens, pentru că la fiecare idee pe care o aveam trebuia să trec de la nivelul meu de gîndire la cel general, ceea ce a însemnat un efort destul de mare de analiză și sinteză, pentru a-mi lărgi extrem de mult orizontul, într-o perioadă destul de scurtă (am avut 6 luni la dispoziție). Chiar dacă nu am avut succes cu strategia propusă de mine ( a rămas pe undeva pe traseul de aprobare, înainte de a ajunge în ședința de guvern), experiența din acel an mi-a fost foarte utilă, pentru că m-a forțat să învăț să privesc același lucru din mai multe perspective și să pot trece de la specific la general și invers, pentru a aprecia cauzele și consecințele din ambele direcții.

Dar să revin la punctul de pornire. Priveam filmulețul cu pricina și la un moment dat a apărut soția președintelui, aparent ruptă de grupul ce-l înconjura pe președinte, dar gravitînd totuși în preajma lui într-un mod ușor haotic. Ținuta ei era una tipică turistului fără griji, deși poziția ei nu era chiar una oarecare în contextul acelei plimbări.

Una peste alta, mi s-a părut că toată plimbarea a fost de mare prost gust, nu neapărat pentru că omul era la Roma într-o vizită oficială, nu într-una privată, ci pentru că totul părea făcut pe jumătate, fără asumarea completă a propriilor fapte. Era ca și cum Președintele României nici n-ar fi vrut să piardă ocazia unei fotografii în fața faimoaselor statui, dar nici nu credea că este bine ceea ce face, așa că și-a lăsat soția să dea raite primprejur, în timp ce el zîmbea curioșilor. Iar consoarta sa, prin vestimentația aleasă, părea că nu vrea să se asocieze delegației oficiale, dar nici nu s-a decis să facă vizita singură și la o altă oră, pentru a nu intra în cadru.

Mie toată situația mi-a evocat dificultatea familiei prezidențiale de a se adapta la situație. Poate că și-or fi făcut idei despre cum ar fi să ajungă la Cotroceni, dar n-or fi crezut că este posibil, așa că nu s-au pregătit din timp (și nu doar psihologic, dar nici preocupări de a învăța unele practici diplomatice, de comunicare etc. nu par să fi avut), Iar cînd surpriza din noiembrie i-a propulsat aproape peste noapte undeva mult peste nivelul lor, s-au trezit cu o pălărie mult prea mare pentru ce credeau ei că li se potrivește, dar pe care par să o considere meritată, motiv pentru care niciunul nu îmi pare deloc dispus să vrea să învețe mai mult (deoarece nu observ vreo evoluție în cele aproape 6 luni care au trecut, ba chiar văd niște repetări ale unor situații cel puțin discutabile).

Sper ca timpul să nu-mi dea dreptate și cei doi să își dea singuri seama că încăpăținarea nu este întotdeauna o trăsătură de apreciat. Și mai sper, pentru binele nostru al tuturor, că mai pot învăța și mai pot evolua.

Pentru mai bine!
Cristina

Lasă un comentariu

Filed under auto-cunoastere, Imbunatatire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s