Discriminarea ca stil de viață

Într-o iarnă, acum cîțiva ani, aveam conjunctivită și ochiul drept îmi lăcrima aproape continuu.

Dar aveam treabă la Primăria Sectorului 6 și a trebuit să ies din casă. Îmi aduc și acum aminte de senzația pe care o aveam – mergeam pe Calea Plevnei spre clădirea primăriei, iar pe stradă toată lumea se uita insistent la mine, pentru că pe obraz îmi curgeau lacrimile, pe care nu pridideam să le șterg.

Pe de o parte, boala mi-a fost de folos – am rezolvat totul rapid la primărie, că s-au speriat funcționarii de starea mea de spirit (dacă plîngeam într-una, fără să mă pot opri!).

Pe de altă parte, am fost precum peștele din acvariu – să-mi acopăr fața cu totul n-am putut, aveam ochelarii de soare, dar lacrimile nu țineau cont de ei, să-mi acopăr ochiul cu un bandaj ar fi fost și mai rău, pentru că afară era ger și mi-ar fi înghețat fața cu totul.

Așa că am avut tot timpul să îmi dau seama cum este viața în societate a celor diferiți – nu mă refer la non-conformiștii care își aleg singuri să se diferențieze de mulțime, ci la persoanele care, din motive medicale, sociale, de rasă, etnie etc., arată altfel decît majoritatea.

Este evident că există un oarecare șoc – pe care îl avem toți atunci cînd ne confruntăm cu o situație neașteptată sau cu o surpriză, fie ea chiar și una plăcută.

Cînd vezi iarna un copil dezbrăcat pe stradă (nu un copil al străzii, ci un copil însoțit de un adult, cel mai probabil unul dintre părinți, ambii îmbrăcați cu șosete și pantaloni scurți, grăbindu-se să intre într-un magazin), sau cînd lîngă tine în lift este o persoană cu o cicatrice enormă pe față sau în orice altă situație în care persoana remarcată este diferită de standardul considerat „normal”, este firesc să ne manifestăm cumva: o privire mai lungă, clipire mai accentuată, o tresărire etc.

Dar de aici pînă la privirea insistentă, întoarcerea capului, rostirea unor aprecieri cu voce tare (de milă, dezgust sau orice alte comentarii șoptite în barbă), atingeri – ce se doresc de consolare, dar care între necunoscuți nu pot fi interpretate neapărat binevoitoare de toată lumea, este o cale lungă, care poate fi eliminată prin educație și acceptarea diversității.

În spațiul public, există o linie clară de demarcație între un comportament neutru, amabil și discret și un comportament agresiv, indiferent dacă este bine-intențional sau nu. Atenția peste măsură poate fi deranjantă, chiar fără a exista alte comportamente nedorite cu caracter mai agresiv de apropiere sau de încălcare a spațiului personal.

Discriminarea celor diferiți de noi este adînc înrădăcinată în noi, de mileniile în care nu puteai avea încredere în „străini”. Că nu sîntem întotdeauna conștienți de ea nu înseamnă că nu există, ci doar că o ignorăm și reacționăm necontrolat în situațiile în care ceilalți au mai  multă nevoie de înțelegerea și disponibilitatea noastră de adaptare.

Eu prefer non-conformismul și suport destul de bine privirile insistente, întrebătoare sau pline de judecăți apriori, dar uneori și eu am nevoie să consum ceva energie în plus pentru a-mi regăsi echilibrul psihic. Dar există și oameni care, pe lîngă suferințele lor, suportă greu prejudecățile sau curiozitatea nedisimulată a celorlalți. Lor le datorăm respectarea drepturilor lor. De fapt, ar fi tot o formă de discriminare, pozitivă de această dată. Tuturor oamenilor le datorăm respect, iar reciproca este și ea valabilă.

Să revenim deci la egalitate și să ne dorim mai puțină discriminare între oameni!

Lasă un comentariu

Filed under amintiri, auto-cunoastere, discriminare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s