Despre experții ad-hoc în tenis

Mărturisesc că nu prea le am cu sportul. În ultimii ani nici măcar nu prea am mai făcut sport (în sensul de mișcare, nu de a practica un sport anume). La TV nu mă mai uit de multă vreme la sport – poate cîteva minute de patinaj iarna și ceva știri sportive, pe care le prind din întîmplare. Dar, ca pe tot românul, m-a prins pasiunea pentru tenis, de cînd cu Sorana, Simona și mai nou Andreea – care, iată, au devenit prietenele noastre, alte tuturor. Așa că le urmăresc (relativ) rezultatele, mai citesc știrile sau comentariile despre ele și le susțin cum pot și eu – prin gînduri bune (pe care le trimit fără să mă intereseze să verific dacă și-au atins sau nu ținta).

Și așa am dat peste cei care se exprimă mai vocal, cei deveniți – probabil în marea lor majoritate – niște experți ad-hoc în tenis. Ei știu totul (de ce au făcut sportivele „noastre” ce au făcut cînd au cîștigat și ce ar fi fost mai bine să facă atunci cînd au pierdut). Ei stabilesc ierarhii (și nu permit altora să compare nou venitele cu „prințesa” momentului, pentru că nu consideră că cineva ar avea dreptul să le conteste „opiniile de expert”). Ei întotdeauna înțeleg și explică motivațiile (probabil că mai bine decît sportivele în cauză). Ei găsesc întotdeauna laudele sau scuzele cele mai bune în fiecare moment. Ei au voie să critice persoanele, jocul, deciziile sportivelor – pentru că lucrurile se văd mai bine de la distanță, mai ales de către cunoscători!

Eu? Mă bucur cînd au victorii. Îmi pare rău cînd pierd sau au momente mai dificile. Mă simt mîndră cînd le văd că luptă pînă la ultima picătură de energie și își depășesc limitele – pentru că orice om își datorează sieși să aibă satisfacții și bucurii de la viață, mai ales după ce muncește din greu. Nu mă pot exprima în ceea ce privește ierarhia – pentru că nu mă pricep la tenis și probabil doar din perspectivă istorică se vor stabili niște poziții în disciplina lor sportivă. Nu le pot găsi vreo vină cînd pierd – că doar nu sînt în papucii lor ca să înțeleg ceea ce li se întîmplă. Nici nu le critic prestațiile – că încă nu există omul perfect, care să nu greșească niciodată!  Nu le număr banii cîștigați și nu le invidiez dacă adună mult mai mulți bani decît am eu – nu este vina lor că eu nu am ajuns ca ele!

Tare mi-ar plăcea să existe mai mult bun simț și mai puțină răutate și violență (de limbaj) în noi și în mediul virtual, în care fiecare se crede liber să acționeze cum vrea el (sau „mușchii lui”). Fanatismul nu este bun, nici măcar atunci cînd începe ca o pasiune efemeră pentru un subiect cu calități evidente.

Să ne bucurăm deci pentru oamenii care au rezultate bune și să-i sprijinim (dacă putem – uneori și neutralitatea poate fi utilă) pe ceilalți, fără a-i transforma în îngeri sau demoni între timp!

„Implică-te cu respect, gîndește critic și acționează cu compasiune.” (Michael LeRoy)

Lasă un comentariu

Filed under auto-cunoastere, mindfulness, relatii umane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s