Despre tupeu

M-a oripilat cazul recent cu cei 7 violatori, declarați eroi locali într-o mică localitate din România și lăsați liberi pentru a o teroriza în continuare pe victimă, alături de corul de susținători ai lor. Dar mi-am adus aminte și de un viol dintr-un parc din București, la lumina zilei, caz în care țipetele victimei nu au atras atenția nimănui. Probabil că multe astfel de situații vor fi avut loc, fără să aibă parte de o popularizare extinsă. Dar media ne informează cu frenezie despre multe alte gesturi de violență, unele oarecum gratuite (bătăi în trafic sau pentru un loc de parcare), altele inutile (oameni morți sau mutilați pentru a li se fura sume infime de bani), altele de o violență fără limite (cu tortura victimelor, zeci de lovituri de cuțit sau de topor) și multe, multe altele.

Ce să mai zic de violența domestică? Palme, înjurături, ghionți sau presiuni psihologice – cine să le mai țină evidența? Sau răutatea din jurul nostru, fie că vine doar din lipsa completă de politețe și de respect față de ceilalți, sau din dorința de a ieși în evidență cu orice preț? Sau prostia oamenilor care se lasă zi de zi îmbrobodiți de propaganda celor care au interese evidente pentru oricine observă lumea cu mintea deschisă? Sau de disponibilitatea aproape generalizată de a fura, înșela, minți – indiferent că este vorba de un prim-ministru sau de un elev care dă Bacul?

Cum de a ajuns societatea noastră în această stare incompatibilă cu bunul simț și cu civilizația de așteptat la acest început de mileniu? Sau așa am fost întotdeauna – noi românii – , dar am disimulat și ne-am manifestat mai cu reținere, iar acum ne-am permis să ne lăsăm cu totul în voia instinctelor noastre de neoprit?

Eu mi-am trăit prima parte a vieții în comunism, dar educația mea în familie a fost pro muncă și pro cinste. Probabil din această cauză, în familia mea (lărgită) nu am avut membri ai PCR. La noi în casă banii veneau din muncă, nu din vorbe și promisiuni – iar ai mei nu au primit nimic de la statul comunist – nici casă, nici promovări rapide, nici acces la alte favoruri rezervate celor care se ofereau partidului unic. Dar se pare că cei care au optat în acele vremuri pentru căi mai ușoare de a obține mai rapid cît mai mult de la viață au fost majoritari în societate, susținuți și de cei care îi invidiau și exersau ca să le ia locul. Iar ei s-ar putea ca între timp să fi crescut mai multe generații care nu se mai sfiesc să dea/ia mită pentru a trece clasa, să circule pe străzi ca și cum ceilalți nu ar exista, să fure cu miliardele din banii la care au acces, să omoare (la propriu) oameni și să spere că-și pot cumpăra libertatea etc.

Dar am început să scriu pentru că mă gîndeam la tupeu și la cum s-a transformat el într-o calitate în România. Dintr-o trăsătură negativă (obrăznicie, impertinență, nerușinare, sfidare, comportament de bravadă și cutezanță excesivă), tupeul a ajuns să descrie un comportament dezirabil pentru mulți părinți, care-și încurajează copiii de mici să aibă tupeu și să se comporte cît mai dezinhibat și mai obraznic,

Am asistat – de regulă în spații publice – parcuri, trenuri, autobuze etc. – de nenumărate ori la îndemnurile unor părinți către copiii lor să fie mai tupeiști – fie că se jucau cu un alt copil, fie că erau puși să repete răspunsuri obraznice în fața unui adult. Iar de la agresivitatea verbală la cea fizică este numai un pas, și acela extrem de mic, în lipsa controlului și a unor valori specifice integrității omului.

Ce ne facem acum? O prietenă de pe FB întreba ce putem face cu cei care aruncă pe jos, în oraș, fel de fel de chestii, fără să se gîndească la ceilalți. Ce putem face cu cei care înjură în public, folosind un limbaj grobian? Dar cu cei care fură, lovesc, ucid, violează, mint cu nerușinare etc.?

Pe termen scurt, reclamația și speranța că justiția îi va pedepsi este singura soluție. Din nefericire, oamenii din sistemele care ar trebui să reacționeze sînt și ei în mare parte infestați cu microbul puterii – nu cred că negrul este negru pînă nu simt pe pielea lor nedreptățile sau agresiunile.

Pe termen lung, educația și spiritul civic ar fi soluția – pentru cine mai speră să apuce timpurile în care omul de succes să nu fie considerat cel care minte mai mult, fură mai mult, îi intimidează mai mult pe cei din jur și se „descurcă” în orice situație  –  mai ales prin mijloace ilegale, imorale și indecente.

Între timp, poate ne-ar fi mai bine să nu mai tolerăm astfel de fapte – iar în ultima vreme au apărut din ce în ce mai mulți militanți pe probleme civice și din ce în ce mai mulți voluntari dispuși să contribuie la sancționarea, măcar verbală, a celor care încalcă grosolan decența și bunul simț în comunitate. Nu sînt încă suficienți și nici foarte vizibili – dar putem contribui fiecare – după puteri!

Iar schimbarea ar trebui să apară, cîte puțin, încet. imperceptibil la început! Să avem spor la schimbare!

Lasă un comentariu

Filed under Imbunatatire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s