Spiritul de turmă

În viață m-am confruntat de mai multe ori cu spiritul de turmă și de fiecare dată m-am împotrivit cît am putut. De ce? Poate pentru că am fost eu mai căpoasă ca alții. De mică am fost un copil extrem de încăpățînat, fiind de fapt un copil timid și introvert. Așa că a fi în mulțime era pentru mine un adevărat calvar. Deși căutam mulțimile, pentru a-mi cîștiga invizibilitatea și a mă pierde printre oameni, în același timp aveam repulsie față de gura lumii, de abdicarea de la propriile principii pentru a fi acceptat de grup sau de comportamentele mimetice așteptate de ceilalți.

Iată niște momente de referință.

La liceu, obișnuiam să mai chiulim cu „clasa”, ca să mergem la film în timpul orelor care nu ne plăceau – mai ales cele de desen tehnic sau de tehnologie (pe vremea mea, majoritatea liceelor teoretice se transformaseră în licee industriale, așa că materiile nou introduse erau a priori respinse). Într-o zi nu mai știu ce film rula, dar ce putea să facă un grup de adolescenți la adăpostul întunericului din sala de cinema? Eu am fost la fel de deranjată ca ceilalți din sală, dar eram parte a grupului, chiar dacă nu eram de acord cu manifestările zgomotoase și lipsite de decență. Cert este că la ora de dirigenție am aflat cu toții că cineva din sală îl recunoscuse pe un coleg și făcuse o reclamație la liceu, așa că diriginta ne-a cerut să ne ridicăm în picioare celor care fusesem în grupul zgomotos. S-au ridicat aproape toți în picioare – mai puțin eu! Nu pentru că mi-era frică de pedeapsă (cu alte ocazii am recunoscut din prima și mi-am asumat participarea la actele de indisciplină), ci pentru că mă simțisem mai mult o ostatică a grupului decît ca membru al lui și am considerat că solidaritatea este mai puțin importantă decît desolidarizarea vizibilă față de comportamentele care oricum îmi displăcuseră. Bineînțeles că, în afară de predica dirigentei nu au fost alte consecințe. bineînțeles că am devenit „o lașă” în ochii colegilor, bineînțeles că am început să îmi pun problema dacă merită să fii parte sau nu a unui grup în care trebuie să te comporți la fel ca ceilalți, chiar dacă nu așa te simți.

La un moment dat, prin 1988, am participat la o ședință la nivel de municipiu (sau județ?) a conducerii locale a PCR. Nu am fost membru de partid, dar am acceptat să înlocuiesc o persoană care avea probleme cu copilul și care nu putea fi nicicum raportată ca absentă. Așa că am mers în locul ei, ca să nu fie un loc liber în sală. Ce am văzut acolo a întrecut orice închipuire de-a mea! Cultul personalității, regie pentru comportamentul sălii (nimic diferit de ce am văzut apoi prin filmele în care apare publicul emisiunilor transmise live la TV!), megafoane cu scandări de lozinci, celebrele aplauze sacadate … Mă uitam în jurul meu la păpușile mecanice din sală și nu-mi venea să-mi cred ochilor … Greață, agonie și niciun pic de extaz, dar din difuzoare situația părea cu totul alta!

În 1990, am fost, pentru prima oară, la un spectacol condus de Păunescu, un fel de variantă reloaded a Cenaclului Flacăra. Curiozitatea m-a dus acolo, dezgustul m-a gonit de acolo după vreo 15 minute – aceleași ridicări de pe scaune, aceleași aplauze sacadate, același entuziasm fals, aceeași formă fără fond, doar vîrsta participanților era alta – oare fățărnicia, slugărnicia, nevoia de tătuc și neasumarea liberului arbitru nu cumva se transmit genetic la români?

Prin 2010 am fost la o adunare de smaralde și alte pietre prețioase dintr-o rețea de MLM-iști. Am fost din două motive – mă invitase o persoană pe care nu am vrut să o refuz (se lăsase atrasă în rețea și încerca să-și demonstreze că este capabilă să pună în aplicare ceea ce învățase, iar eu nu voiam să o descurajez), dar eram și curioasă să văd despre ce este vorba la prima mînă. M-am dus și nu am plecat înainte de final – nu pentru că mi-a plăcut, ci pentru că aproape am căzut sub scaun și nu am mai ieșit de acolo multă vreme! Au apărut pe scenă valuri-valuri de oameni, care toți îl tămîiau pe mult-lăudatul întîi-conducătorul lor prețios și strălucitor, într-o succesiune din ce în ce mai exacerbată, pentru a ațîța așteptările mereu crescînde ale aspiranților din sală. Iar într-un punct culminant apăru pe scenă în aplauzele epigonilor mult rîvnitul smarald – moment care mi-a produs o explozie de rîs incontrolabilă! Era un fost coleg de facultate, despre care s-ar fi putut spune orice, numai că poate fi modelul meu de succes în viață nu!  Iar m-a copleșit forma fără fond și m-a șocat reacția sălii – gata să creadă doar ceea ce își dorește să creadă, indiferent cît de neadevărate sau gogonate sînt cuvintele. Atîta vreme cît i se promite doar ceea ce vrea să audă, cît i se servește numai o variantă trunchiată și adaptată pentru a servi scopului urmărit, nimeni nu își mai pune întrebări, nu se mai îndoiește de nimic. Forma ia locul fondului, atunci cînd nu există un fond care să fie înlocuit sau cînd nu există nici dorința de a se căuta esența sau semnificația propriilor decizii sau non-decizii de viață,

Și am constatat că nimic nu s-a schimbat. Oamenii nu vor libertate – pentru că înseamnă să iei decizii și, dacă greșești, să nu ai pe cine altcineva să dai vina. Oamenii nu vor independență – este mai ușor să îi lași pe alții să te conducă, să te inspire, să te tragă și să te poarte în cîrcă – iar fiecare să-și păstreze doar libertatea de a înjura și de a se plînge de conjunctură și de anturaj. Oamenii nu vor să riște, nu vor să găsească drumuri noi, nu vor să fie în minoritate. Ei vor doar să copieze, să li se spună ce vor să audă, să li se dea senzația că contează, chiar dacă în realitate ei doar confirmă regula: „Proști, dar mulți!”. Iar prostia se apără prin violență!

De-asta nu îmi place turma! De-asta mă amuz să fiu contra valului. Este o satisfacție să pot privi același lucru din mai multe perspective, cu empatie, dar fără simpatie!

Soluția? Oameni buni, nu vă mai lăsați purtați de turmă, decît atunci cînd vi se pare că este o soluție acceptabilă, aleasă în cunoștință de cauză. Altfel, în turmă se adună doar ființe care nu au toate atributele specifice omului.

binele

Lasă un comentariu

Filed under auto-cunoastere, dezvoltare personala, mindfulness

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s