Impresii din călătorii (limitate)

Prima oară am călătorit în afara României în octombrie 1996. M-am angajat la o firmă franco-română și prima sarcină a fost o călătorie de studiu în Franța. A trebuit să-mi fac pașaport, apoi să obțin viza de lungă durată – ceea ce echivala pe atunci cu o mare mizerie și multă umilință trăite la porțile consulatului din București. Am stat cîteva zile la coadă (cu scrisoarea oficială de la firmă și biletul de avion în plic), iar în vinerea de dinaintea datei plecării încă nu reușisem să ajung în curtea cu pricina (unde era o coadă mai mică!). Așa că am mers la ambasadă, la atașatul economic, i-am pus pe masă actele și i-am promis o scrisoare către ministerul francez de externe, pentru a descrie modul ineficient în care se cheltuie banii francezilor pentru extrem de proasta organizare de la consulatul lor din România. Așa că m-a băgat în consulat pe poarta pentru personal și am obținut viza (care includea și un interviu) în mai puțin de o oră. Iar sîmbătă mi-am făcut ultimele cumpărături, și duminică m-am urcat în avion pentru prima călătorie peste hotare.

Nu știu dacă mai mare era teama de necunoscut sau nerăbdarea de a simți și de a vedea lumea de dincolo. Am avut experiențe de neuitat. În Franța am văzut ce înseamnă civilizația.

Am văzut o casă pe care era o plăcuță ce menționa anul construirii: 1296! Cu mențiunea că era locuită, fără întrerupere, încă de la acea dată!

Am văzut casele troglodiților, castele medievale și palate nenumărate pe Valea Loarei, am fost la spital la urgențe cînd m-am îmbolnăvit de laringită (pentru că nu am putut să cumpăr niciun antibiotic de la farmacie fără rețetă de la medic), am călătorit în timpul liber cu trenul, autobuzul și mașina în toate direcțiile posibile, am vizitat muzee dar și orașe care păreau muzee în aer liber.

Am văzut drumurile din Franța – de la autostrăzi pînă la drumurile de țară (peticite și înguste), dar și disciplina și politețea în trafic a șoferilor. Vă imaginați cum ar fi să vă aflați într-o mașină blocată în trafic pe o străduță îngustă, pentru că o șoferiță încerca prin manevre repetate să parcheze lateral mașina, între două alte mașini, între care spațiul era destul de mic, așa că era nevoie de mai multe intrări și ieșiri pentru a poziționa cît mai bine mașina – fără să se audă vreun claxon, vreo înjurătură sau alte vociferări? Sau ca o întreagă coloană de mașini de pe o șosea principală să se oprească instantaneu, pentru a da prioritate unei mașini care se apropia de colțul unei străduțe ce se intersecta cu șoseaua, astfel încît aceasta să poată ieși în șosea, fără să fie nevoie să se oprească pe colț și să se roage să apară vreun șofer mai milos care să o lase să se bage în coloană? Iar cînd am întrebat cum este posibil așa ceva, știți ce mi s-a spus? „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face!”

M-am bucurat de magazine și de confortul de a nu merge cu bani în buzunar (am avut primul card în buzunar și cont personal la bancă!). M-am plimbat prin piețele care apăreau între ore bine stabilite în zonele centrale ale orașelor, cu mărfuri locale și cu comercianți cu cele mai simpatice accente (uneori nu înțelegeam niciun cuvînt, dar aromele și culorile produselor îmi produceau pofte greu de uitat și după 20 de ani!).

Nu a fost totul grozav! A fost un an cu mai multe atentate teroriste la metroul parizian, iar patrulele de jandarmi înarmați pînă în dinți și cu cîini înfricoșători te supravegheau sau te legitimau pe stradă în permanență. Bande de tineri arabi terorizau unele banlieuri, incendiau mașini sau vandalizau magazine noapte de noapte. Segregarea rasială (sau mai degrabă enclavizarea voită a imigranților) era vizibilă în majoritatea orașelor mai mari. Erau mulți șomeri, mai ales în rîndul tinerilor, care începuseră deja să creadă că lor li se cuvin lucruri pentru care nu mai trebuie să facă eforturi în mod special.

Totuși diferența Vest – Est era enormă, din punctul meu de vedere. Oamenii aveau o altă gîndire, aveau alte perspective, alte cerințe și alte așteptări de la viață. Societatea, în sine, părea mai deschisă, mai echilibrată, uneori cam prea mulțumită de sine, dar de cele mai multe ori bine intenționată.

Am călătorit apoi prin toată Europa – din nefericire nu am ajuns încă pe alte continente. Iar în Europa am simțit diferite grade de occidentalism – practic distanțe percepute față de estul bine-cunoscut mie.

Am fost la Viena și totul mi s-a părut o hiperbolizare, o exacerbare, o exagerare – clădirile, fațadele – ca un fel de invidie față de valorile mai din vest, copiate dar mărite excesiv, ca pentru a demonstra putere și bogăție, dar fără rafinament.

Am fost în Lisabona și m-am îndrăgostit de casa oamenilor care au crezut că se pot impune acolo, în marginea lor de lume, cu ajutorul bogățiilor aflate peste mări și peste țări. Iar acum trăiesc între vechi și nou, între amintiri și visuri, între rafinament și munca brută a pămîntului.

Iubesc Cehia și Ungaria – țări mici care luptă să pară mari, cu ceea ce au și fără complexe.

Cel mai tare îmi place în UK – poate că ar fi țara în care m-aș convinge să mă mut, dacă ar fi să decid vreodată să plec de acasă.

Ce să mai spun despre Italia? Unde calci pe istorie (la propriu) aproape la fiecare pas pe care îl faci? Chiar dacă superficialitatea și delăsarea unora dintre oameni se regăsesc atît de des prin jurul nostru.

Despre alte locuri vizitate, altă dată și cu altă ocazie.

Lasă un comentariu

Filed under amintiri, călătorii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s