Vizita la doctor

Azi am fost la doctor – una din vizitele trimestriale pe care trebuie să le fac, ca bolnav cronic ce mă aflu. De fiecare dată cînd mă pregătesc pentru acest eveniment, încerc să intru într-o stare cît mai Zen posibilă, pentru că de obicei nu surprizele plăcute sînt cele care mă copleșesc în astfel de ocazii.

Dar astăzi am avut programare la 8:45 – ghinion, ca să citez din clasici! Iar cum pe drum am nevoie de minim o oră ca să ajung la clinică, cînd m-am trezit la 7:30 de dimineață (după ce n-am auzit alarma ceasului și nici telefonul pus să sune la 7 am) am avut un moment de panică, înainte de mă seta pe modul repede înainte, ca să nu întîrzii și să pierd programarea.

M-am grăbit cît am putut și am avut și ceva noroc pe traseu, așa că am ajuns la ușa medicului meu cu 10 minute înainte de ora planificată, plină de mulțumire și cu zîmbetul pe buze, așa cum îmi dicta Zenul meu, doar un pic zdruncinat pe drum.

Acolo – surpriză! Ușa larg deschisă, lumina clar stinsă, oameni pe băncuța de la ușă – semne clare că ocupanta cabinetului nu era prezentă. Vorba unei alte paciente – cine să știe la ce oră începe programul doctorița, că nicăieri nu este afișat un orar de funcționare? Mă așez, oarecum resemnată. Mai erau două persoane în așteptare, mai trece jumătate de oră, Zenul începe să se subțieze rapid, tremurul imperceptibil al unui picior îmi semnalează că trebuie să recurg la măsuri mai drastice de auto-control.

Mai trece o jumătate de oră, apare asistenta, toată lumea sare pe ea ca pe îngerul salvator. Îi face o rețetă unui domn de vreo 70 de ani, care se clătina serios, chiar și sprijinit într-un baston, insuficient însă pentru a-l menține într-o poziție verticală aproximativă.

Pe noi ceilalți ne lasă să o așteptăm pe „doamna doctor”. Încep discuțiile invariable pe un hol de clinică sau spital – cine ce boală mai are, ce complicații sau ce evenimente tragice a mai suferit, Evit pe cît posibil antrenarea în astfel de discuții, care nu cred că ajută cuiva, ceea ce de obicei mă transformă instantaneu într-un membru ostil al colectivității.

Apare încă o pacientă, obișnuită să facă ordine și să stabilească regulile pe oriunde s-ar duce. Îmi zice: „Să spuneți că mai este o persoană la coadă, că eu mă duc la Oftalmologie!” Eu ridic din sprîncene și nu-i răspund. Ea insistă: „Nu merită să-mi pierd timpul aici, așa că mă duc la celălalt cabinet, să-mi las și acolo loc la coadă.” Da data asta ridic din umeri și tot nu spun nimic. Așa că vecina de băncuță, extrem de îndatoritoare, se simte obligată să o încurajeze: „Duceți-vă, că noi rămînem aici.” Mă uit dezaprobator și la vecină, fără să mă îndur să rup tăcerea, ceea ce ar echivala cu o aprobare pentru continuarea unei discuții astfel tocmai începute.

Și mai trece jumătate de oră – se face ora 10. Asistenta vine și ne comunică faptul că doctorița este în stația de tramvai – nimeni nu se gîndește să o întrebe în care stație – punctul de plecare sau de sosire? Eu îi spun asistentei că nu mai pot să aștept în plus față de cele 90 de minute deja consumate la ușa cabinetului neocupat. Așa că azi m-a consultat și mi-a stabilit tratamentul asistenta medicală – mai c-aș zice că ar trebui să fie plătită dublu în orele în care ține locul doctorului.

Am plecat complet neZen de acolo. De la o clinică privată – unde totul este nou, curat, plăcut, liniștit. Dar ce folos, dacă medicii (sau măcar medicul în cauză)  sînt tot cei care cred că au dreptul să-și facă singuri programul, fără să anunțe pe nimeni, care îi desconsideră pe cei pe care îi lasă să aștepte pe la uși ca pe niște necuvîntătoare, care cred că statutul pe care îl au la un moment dat le este suficient pe viață?

Ce este pacientul în sistemul de servicii medicale din România? Mă gîndesc cu groază la ce învață studenții la medicină despre cum să se poarte cu oamenii bolnavi, pe care boala parcă îi decade instantaneu din starea umană și îi transformă automat în niște ființe asistate, neajutorate, fără drepturi și fără speranțe.

Aș vrea ca oamenii să fie oameni în relația cu alți oameni, nu să îi considere neoameni doar pentru că par să fie în puterea lor. Medicii nu sînt șefii pacienților. Nici părinții lor. Nici măcar reprezentanții lor legali. Medicii sînt oameni egali cu pacienții lor în drepturi, nu sînt supraoameni sau superiori. Așa că lipsa de respect față de pacienți este echivalentă cu lipsa de respect față de propria meserie, față de umanitate, deci față de ei înșiși. Eu așa cred!

Iar acum mă duc să-mi recapăt Zenul pierdut azi la doctor. Îl iau înapoi de la doctorița mea, căreia îi las stresul și nemulțumirile celor de la ușa ei. Să fie un moment de trezire, sper, pentru umanitatea omului dezumanizat.

Lasă un comentariu

Filed under discriminare, Imbunatatire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s