Este psihologia o știință?

La Psihologie, mai mulți profesori au încercat succesiv să ne convingă pe noi, studenții de la învățământul la distanță (un eufemism pentru „mulți trecuți de prima tinerețe” – doar cronologică, desigur!) că psihologia este o știință. Ni s-au adus argumente în mod repetat – despre metode, ipoteze, experimente, validitatea datelor experimentale etc., care păreau – din punctul meu de vedere, mai mult să contrazică, decît să confirme enunțurile inițiale.

Totuși, istoria psihologiei a început cu istoria filosofiei! Evident, toți oamenii (mai destupați la minte), indiferent de perioada în care au trăit, au fost interesați de ceilalți oameni – de ce acționează într-un anumit fel, de ce iau anumite decizii (unele uneori complet defavorabile), cum să obțină de la ei ceea ce aveau nevoie (în lipsa bîtei și a pumnului) etc. Iar dacă unele științe au progresat mai rapid, pentru că aveau ca obiect de studiu niște fenomene impersonale, mai stabile, repetitive, mai puțin subiective, psihologia a avut de așteptat, pentru a-și baza descoperirile nu doar pe percepții și introspecții, ci și pe rezultate oarecum mai obiective – considerate mai „științifice”.

Problema – iarăși din punctul meu de vedere, pentru că eu nu voiam să studiez neapărat știința psihologică, ci să aflu mai multe despre psihologia omului, nu era neapărat în conținut, ci mai mult în statutul psihologului – care părea mai degrabă să se simtă frustrat în relația de rudă mai săracă a psihiatrului sau de comparația cu astrologul sau cu orice terapeut „neștiințific”. O altă problemă poate fi cea legată de lipsa de unitate a „științei” psihologiei, practic de nevoia de multidisciplinaritate, pentru a înțelege anumite fenomene complexe – cele cognitive, de exemplu.

Ceea ce m-a șocat, printre altele, a fost analogia dintre inteligența omului și inteligența artificială, pentru a ni se explica procesele cognitive. Era ca și cum mi s-ar fi explicat oul, pentru a înțelege găina.

Sau despărțirea artificială și incongruentă a psihologiei în mediul relațiilor de muncă, pentru crearea de cursuri diferite de „psihologia muncii”, „psihologie organizațională” și „psihologie managerială” – care oricum se suprapuneau între ele și, mai ales, includeau subiecte care se regăsesc uzual în disciplinele mult mai cunoscute ca „management” sau „managementul resurselor umane”.

Pentru mine, psihologia înseamnă studiu, observare (inclusiv introspecție), modelare, experimentare, rigoare în gîndire, creație, diversitate – deci nu am niciun dubiu asupra caracterului științific al teoriilor și descoperirilor ei. Nu înseamnă însă adevăruri absolute,  nici generalizări valide, nici concluzii general valabile, nici supremația statisticii în validarea unor teorii sau în încadrarea oamenilor în diferite categorii.

Eu iubesc oamenii, nu mediile sau medianele. De-asta nu îmi plac testele psihologice și nici evaluările bazate pe proiecții – care poate aveau vreun rost în anii 1970 – 1980, dar care, după apariția Internetului, nu fac decît diferența între un om informat și unul neinformat.

Mă fascinează diversitatea, capacitatea de adaptare a oamenilor, ingeniozitatea și fragilitatea lor. Iar psihologia poate fi de ajutor celor care își dau seama că se află în momente dificile, dar mai ales poate furniza instrumentele necesare pentru auto-cunoaștere, (re)găsirea echilibrului, dezvoltarea personală. Orice formă de cunoaștere este bună la ceva.

Vehemența nu este o garanție a adevărului. (Isaac Asimov)

 

Lasă un comentariu

Filed under auto-cunoastere, Imbunatatire, psihologie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s