V-ar plăcea un guvern curajos sau unul populist?

Tot citesc pe FB comentariile celor „jigniți” de afirmația ministrului de finanțe, cea cu săracii care ar trebui să muncească și pe 2 lei.

Toată lumea (aproape) este oripilată de enunț și se susține că salariul minim trebuie să fie mărit (administrativ, nu pe considerente economice, ci doar sociale) – astfel încît să acopere nevoile de subzistență.

O mulțime de necunoscute însă – cine stabilește care este nivelul de subzistență, din moment ce costurile vieții sînt diferite în mediul rural față de urban, în micile orașe față de București etc.

Și cine are dreptul să decidă pentru altul? Există mici întreprinzători care trăiesc cu venituri mici, dar pe care și le asigură singuri, fără a depinde de alții și fără a avea nevoie de stat și de ajutor social – ba chiar își plătesc regulat contribuțiile la bugetul de stat. Pe ei nu prea îi apără nimeni, iar Codul muncii este oricum prea orientat să apere marea mulțime de oameni angajați, ale căror drepturi trebuie apărate de stat, evident, pentru că sînt mulți și votează.

Angajații, fie ei bugetari sau în mediul privat, trebuie apărați, supra-protejați, ca și cum toți ar fi neputincioși sau insuficient dezvoltați, pentru a se apăra și singuri. Dar la nivel politic, nu este „corect” să se spună ceva de majoritate – nici că unii sînt proști, nici că alții nu fac nimic să iasă din sărăcie – ci așteaptă să sară alții ca să-i miște din loc. Politicul le spune ceea ce vor ei să audă  – că au drepturi, că trebuie apărați, ajutați. Dar nimeni nu îndrăznește să le spună că ajutorul social trebuie dat doar celor care au realmente probleme, nu celor care dau șpagă pentru un certificat de handicapat sau celor care preferă să stea acasă (apropo – casă proprietate personală, de preferință!) – pentru că n-au chef să muncească „pe 2 lei”.

Mă scot din minți cei care fac bugetul pornind de la cheltuieli, nu de la venituri! În realitate, bugetul așa se și numește: buget de venituri și de cheltuieli! Deci cei care decid prin parlament vrute și nevrute, sau guvernele care din pix măresc deficitele și semnează pentru credite lăsate în cîrca altora -generații viitoare, eventual!, ar trebui să-și facă curajul de a spune lucrurilor pe nume (dacă într-adevăr își dau seama de ele, deși bănuiesc că nu este cazul multora!).

Eu îmi aduc aminte de o fată (pardon, o proaspătă absolventă de facultate) care candida la un post în organizația unde lucram la un moment dat. La interviu, una dintre întrebări a fost despre salariul dorit – mi-a spus fără să clipească: 600 de euro net, pentru că sub această sumă nu merită să piardă timpul. Am întrebat-o ce știe și ce intenționează să facă după angajare, pentru salariul dorit. Răspunsul ei: să învețe de la mine tot ceea ce știu eu despre ce este de făcut. Concluzia interviului, pe care i-am comunicat-o imediat, a fost că tariful meu este de 300 de euro pe zi, dacă vrea să o învăț tot ceea ce știu eu. Iar după ce terminăm cu etapa de învățare, putem discuta din nou despre salariul ei. Bineînțeles că nu a mai dorit să continue parcurgerea procesului de angajare!🙂

Și mai îmi aduc aminte și de o „doamnă” pe care am angajat-o pe post de asistent manager (am pus ghilimelele pentru că așa se prezenta ea, nu pentru că aș fi avut eu ceva cu starea ei civilă) și care și-a dat demisia după 2 luni, pe principiul că ea are familie și nu își mai permite să plece acasă gata obosită de la lucru.

Ce vreau să spun este că salariul plătit de un angajator privat, chiar și așa mic și insuficient cum este cel minim (și care oricum include în el suficiente impozite și taxe), trebuie să fie cîștigat pe piața liberă și concurențială, iar angajatul trebuie să știe și să poată face ceva util, care să poată fi necesar și cumpărat de cineva – altfel banii de salarii nu vin spontan nu se știe de unde, iar unii au sufletul atît de negru încît nu vor să-i împartă cu angajații. Bineînțeles că este vorba de angajatorii corecți și onești – atîția cîți există, pentru că despre ceilalți nu vreau să vorbesc.

Ideea că angajatul are drepturi și beneficiază de obicei de prezumția de nevinovăție, iar angajatorul are doar obligații și este de regulă văzut ca un potențial infractor (de angajați, de societate, de autoritățile de control și chiar și de puterea politică) este complet neproductivă și a produs distorsiuni puternice pe piața muncii și în societate în ultimii 25 de ani.

Eu cred că adevărul trebuie spus, chiar dacă taie în carne vie. Da, avem muncitori care în străinătate muncesc de le sar capacele – și nu în cele mai bune condiții posibile!, dar care, pentru a munci în România, vor să li se asigure fel de fel de avantaje. Avem fel de fel de asistați social, iar tendința este de creștere a numărului lor, nu de scădere. Avem un aparat birocratic excesiv, pentru că metodele folosite au rămas cele de acum 20 de ani!

Iar dacă cineva din guvern îndrăznește să spună ceva incorect politic, dar perfect adevărat, primește pumni în cap pînă și de la cei care se dau mari progresiști și critici ai sistemului – oricare ar fi acesta.

„Nimic nu poate fi politic corect, dacă este moral incorect.” (Daniel O’Connell)

Lasă un comentariu

Filed under antreprenoriat, Imbunatatire, piata muncii, responsabilitate sociala

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s