Necunoașterea limbii române – scuzabilă sau un păcat de neacceptat?

Citind mai devreme un articol savuros de pe Contributors despre „ca și” și  alte metehne de (ne)gîndire, exprimare și simulare ale multor români, în relația cu regulile limbii și ale civilizației – în general, mă gîndeam la vestitul „decît” folosit în loc de „doar” sau la unele greșeli de limbă aparent mai „complicate” – cum ar fi acordul de gen al adjectivelor de întărire (înșiși/înseși etc.) sau folosirea de barbarisme (cum ar fi „a realiza” în loc de a-și da seama).

Este evident că în țara în care forma este mai valoroasă decît esența, în care educația este mai mult mimată decît reală, unde diplomele se cumpără cu snopul (sau pur și simplu se „redenumesc” din pix, astfel încît o declarație de participare la un curs de 3 zile devine în CV o diplomă de master), în care plagiatul nu se pedepsește dacă numele plagiatorului este binecunoscut publicului, în care ignoranța vehementă nu este deloc condamnată, așteptarea ca lumea să folosească în mod corect limba maternă este complet nerealistă.

Dar ceea ce mă deranjează mai mult chiar decît greșelile de limbă, exprimarea neîngrijită, confuziile de termeni etc. ale unora dintre concetățenii noștri anonimi este vorbirea stereotipică și  ignorarea în mare măsură a regulilor ortoepice, de care dau dovadă mulți dintre cei care apar pe ecranele televizoarelor noastre sau  pe care îi ascultăm la unele posturi de radio. Cuvinte precum trafic (rostit cu accent pe ultima silabă, ca babic) sau colectiv (rostit precum collective din engleză), repetate zilnic cu insistență, îmi creează un disconfort constant.

De asemenea, ticurile verbale de genul „iată că” repetat mereu la începutul oricărei propoziții fără niciun rost, „oameni buni” sau alte sintagme emise inconștient, dar supărător de des, de cei care au ocupații ce îi fac să apară în public, vorbind în fața altora, îmi provoacă instantaneu o stare de irascibilitate de care trebuie mereu să mă apăr, pentru a nu mă stresa fără măsură și inutil.

Ce să nu mai spun de cuvintele licențioase și de limbajul colocvial complet nepotrivit repetat în neștire, existente în comentariile din forumuri sau social media?

Dacă în presa scrisă bunele practici au creat instituția corectorului, nu ar trebui oare să existe și în audio-vizual o formă similară de control, în lipsa unei auto-cenzuri care nu poate apărea atunci cînd titularul este suficient de slab pregătit, mult prea suficient și extrem de incompetent ca să-și dea singur seama de propria prestație?

Mai mult ca sigur că și în textele mele există scăpări, greșeli, incoerențe, inadvertențe etc., așa că nu vreau să mă declar un etalon al folosirii corecte a limbii române, dar încerc pe cît pot să evit abaterile de la regulile de bază.

Nu aș cere mai mult nici altora – doar un pic de grijă față de exprimare, un pic de auto-observare  pentru a-și descoperi ticurile verbale și un pic de auto-control pentru a evita ceea ce este incorect, inutil sau agresiv în exprimare. Nu de alta, dar așa cum vorbim, așa gîndim, iar lipsa de atenție și de interes față de ceea ce spunem se corelează direct cu nivelul valorilor și principiilor proprii de viață.

„Totul se schimbă fără încetare în noi ca și în afara noastră; chiar cuvintele pe care le pronunț în acest moment mă schimbă.” (Marguerite Yourcenar)

Lasă un comentariu

Filed under Imbunatatire, limba română, mass media

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s