Dubla măsură și rușinea

Citeam pe FB despre tatăl care a făcut baie cu fetița lui și apoi a avut ideea să publice poza. Ce a urmat? Scandal, acuzații de pedofilie și molestare. Probabil (doar o supoziție!) că o poză similară, în care însă protagoniștii să fi fost o mamă și băiețelul ei de 3 ani, nu ar fi șocat la fel de tare.

De ce?

Nu mă pot abține să nu îmi pun mai multe întrebări.

De ce corpul femeii poate fi expus în nenumărate situații, fără ca prea multă lume să îi mai acorde vreo importanță? În filme, în reclame, în mass media, pe plajă etc., dezgolirea corpului femeii pare să fie un must, în timp ce, dacă este vorba de expunerea completă a corpului bărbatului, este vorba doar de o situație episodică, accidentală sau, oricum, extrem de rară?

De ce însă un comportament vital – cum ar fi alăptatul în public – este imediat sancționat cu vehemență de marea majoritate a oamenilor – fie ei bărbați sau femei, în timp ce urinatul pe stradă este trecut cu vederea și sancționat eventual doar cu întoarcerea privirii?

Nu cumva aceste reacții vin din stereotipurile de gen pe care le ducem cu noi încă din copilărie și din rușinea adînc inoculată în noi? Pentru că rușinea ne cenzurează de multe ori comportamentele, prin limitele auto-impuse, care ne împiedică multă vreme dezvoltarea.

Copilul învață rușinea încă din primele luni de viață, încă de cînd în familie se folosesc eufemisme (și diminutive) pentru a desemna tot ceea ce este perfect natural pentru om, dar care de obicei se ascunde sau se acoperă ca fiind ceva necuviincios sau murdar (în sens figurativ) – adică denumirea organelor sexuale ale corpului uman și a necesităților fiziologice. Așa că copilul crește cu impresia că unor lucruri nu trebuie să li se spună niciodată pe nume, fără să înțeleagă însă de ce sînt rușinoase (vezi testul cu cei 9 delfini). Chiar dacă la un moment dat învață biologie, anatomie sau participă la orele de educație sexuală, cu greu se va obișnui să considere totul normal și să scape de senzația de jenă interioară.

Mai mult, unii părinți obișnuiesc să sporească sentimentele de rușine ale copilului lor, pe care îl încurajează să mintă sau să fie duplicitar în anumite chestiuni, dar îl pedepsesc dacă face așa și în altele – în care i se cere sinceritate absolută.  Iar confuzia din capul copilului este maximă – pentru că nu numai că unii părinți nu se obosesc să îi explice vreodată copilului diferența dintre normalitate, intimitate și convențiile sociale sau regulile de bună purtare, considerînd mereu că aceste lucruri sînt implicite și că se înțeleg de la sine, dar îi mai dau și exemplul lor personal, cînd una spun și fac acasă, și alta fac și spun în public, așteptîndu-se într-un mod complet nerealist la discernămînt din partea copilului, pentru a înțelege dualitatea binelui și răului, în funcție de context.

Astfel, rușinea apare din confuzie, din neînțelegere, ca urmare a unor acuze și pedepse ce îi par copilului complet aleatorii – din moment ce unele fapte similare sînt uneori lăudate, iar alteori pedepsite sau ignorate.

La fel cu dubla măsură! Una credem, dar alta spunem, pentru că așa ni se pare că ar fi corect să gîndim. Una facem (în privat), chiar dacă nu am recunoaște în public pentru nimic în lume. Și, mai grav, uneori ne luăm după alții, fără a ne mai gîndi singuri de ce credem ceva, de ce reacționăm cumva, de ce ne deranjează ceva sau nu.

Eu mi-am început viața la 35 de ani, pentru că ceea ce am trăit pînă la 35 de ani a fost doar o căutare continuă a satisfacerii așteptărilor celorlalți. Eliberarea a venit atunci cînd mi-am dat voie să-i dezamăgesc pe ceilalți, cînd am renunțat la grija față de aparențe, cînd am început să elimin din sistemul meu de gîndire ceea ce mă bloca între niște limite sădite de alții. Și îmi iubesc părinții, iubesc oamenii – deși mulți dintre ei, din cea mai pură dorință de a fi de folos și de a face bine, reușesc de multe ori doar să ridice baricade și să planteze obstacole pe care adultul va trebui să le sape și să le dărîme la un moment dat, pentru a-și găsi rostul în viață.

„Baza ruşinii nu este o greşeală personală a noastră, ci înjosirea, umilirea pe care o simţim pentru că sîntem ceea ce sîntem, fără a avea vreo alegere proprie de făcut, şi că această umilire este văzută de toată lumea.” (Milan Kundera)

 

Lasă un comentariu

Filed under Imbunatatire, mindfulness, stereotipuri de gen

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s