Copilăria mea!

Sufăr, așa că m-a apucat nostalgia …

Am fost un copil dolofan încă de la naștere (mă alint! cuvîntul corect este supraponderal, stare pe care nu am reușit  niciodată s-o depășesc!). Bunica mea era încîntată. Sora mea mai mare fusese un copil aschimodic, extrem de sclifosit – ei nu-i plăcea nimic – cel puțin așa mi s-a povestit mai tîrziu. Iar bunica se chinuia încercînd să-i pregătească 2-3 feluri la fiecare masă, pentru a o convinge să ia 2-3 înghițituri în total. Cu mine a fost altă poveste – eu eram plină de colăcei și mai ceva ca un cățel – cînd îi vedeam pe adulți mîncînd, mă uitam de zor la ei, pînă primeam și eu cîte ceva de la masa lor – pe vremea cînd trebuia să primesc doar alimentație specifică unui bebe. N-am luat vreo boală cu bacterii criminale, cum vedem azi la TV, dar am avut probleme cu ficatul și primeam niște medicamente enorme, pe care mama mi le îndesa literalmente pe gît, pentru că altfel nu reușeam să le înghit.

Iar toate acestea se întîmplau pe tăcute – din partea mea – pentru că multă vreme nu am putut să vorbesc. Iar apoi, după ce am reușit să articulez cît de cît inteligibil cîte ceva, am vorbit puțin, pentru că eram extrem de timidă și oarecum asocială. Așa că bunica îmi spunea „muta”. Cînd venea cineva în vizită sau cînd pleca cu mine de acasă, oamenii mari mă necăjeau mereu cu întrebări – enervante la culme: cum mă cheamă, cîți an am, pe cine iubesc mai mult și altele la fel de stupide (după 50 de ani încă nu mi-am schimbat părerea despre aceste întrebări pe care adulții le pun copiilor, cînd îi văd pentru prima dată!). Iar bunica, știind că nu vor reuși să obțină de la mine vreun răspuns, le zicea: „Lăsați-o, că e mută!”. Eu nu protestam niciodată, deși ea credea că așa mă ambiționează să vorbesc. Dar, surprinzător, adesea vorbeam ca moara stricată (deh, ca să compensez, nu?!?) cu unele persoane complet necunoscute, din primul moment. Acum știu de ce – erau cei care mă ignorau și mă lăsau pe mine să fac primul pas, după ce îmi atrăgeau atenția cu ceva – un zîmbet, o glumă, o mișcare neașteptată sau orice altă abordare ad-hoc pe care o foloseau pentru a-mi distruge îndărătnicia (sau poate doar lipsa de instincte sociale). Avea bunica un văr de la Craiova, care o mai vizita cînd venea la București – el era marea mea iubire! Pentru că se juca cu mine, făcea ca toate animalele, era mereu pus pe păcăleli, iar eu rîdeam cu lacrimi.

Sau prietenul unui prieten de-al tatălui meu – eram la mare într-un an (nu eram încă la școală) și nu voiam să intru în apă – plîngeam cu sughițuri de cîte ori eram dusă în apropierea apei, care nu stătea locului niciodată și venea mereu după mine. Iar tata era disperat de circul pe care-l făceam, pentru că toți ceilalți copii se bălăceau la soare, iar eu fugeam ca disperata. Dar prietenul lui s-a întălnit cu un alt prieten, iar acesta le-a zis că rezolvă el situația – și chiar a făcut-o! S-a jucat cu mine pînă m-a adus la malul apei, dar cum eram concentrată pe scoici și aveam alte griji, nu m-am mai lăsat fascinată de apa cea nestătătoare, iar cînd am ajuns în apă m-am îndrăgostit instantaneu de ea, așa că circul s-a mutat de la momentul intrării în apă la cel al ieșirii din apă pentru a pleca la masă.

Este bine să fii copil. Doar că mulți ne dăm seama de acest lucru doar cînd alții ne spun că nu mai sîntem copiii … Sau cînd nu mai avem un părinte …

 

Lasă un comentariu

Filed under amintiri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s