Momente (5)

La unul din fostele mele locuri de muncă, la un moment dat, a fost angajat un nou director general. Fusese directorul unei direcții dintr-un minister și, sub fascinația avantajelor enorme ale mediului privat (așa cum le vedeau sau le mai văd, probabil, unii dintre bugetari), acceptase să-și lase locul călduț și privilegiat din minister pentru un salariu mai mare și pentru ceea ce credea că va fi, poate, locul unei îmbogățiri rapide într-o organizație fără subordonare politică și complet independentă de bugetul de stat.

Doar că „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din tîrg” întotdeauna, nu-i așa?

Era toamnă și fiecare departament își pregătea bugetul pentru anul următor, urmînd apoi să-l discutăm cu DG, înainte de a-l include în bugetul consolidat. La prima mea discuție pe buget cu DG, întrebările au fost legate doar de cheltuieli, deoarece i se păreau mult prea mici. Eu am încercat să explic cum făcusem calculele, dar se grăbea și nu avea răbdare să mă asculte, așa că, încercînd să mă conducă spre ușă, mi-a împărtășit din vasta-i experiență de bugetare de la Minister: „Tu umflă-l cît mai mult, că oricum nu se aprobă integral, așa că după tăiere să mai rămînă totuși suficient!”.

După o clipă de uluială, m-am întors și m-am așezat pe scaun. După ce i-am spus că „buget” este o prescurtare pentru „buget de venituri și cheltuieli”, i-am cerut să-mi spună cum să bugetez veniturile, pentru a egala nivelul de cheltuieli pe care îl aștepta bugetat. Atunci uluiala a trecut de la mine la DG. Cum adică să-mi indice surse de venituri suficient de mari pentru a acoperi cheltuielile „umflate”? Că necesarul de cheltuieli nu trebuie meapărat justificat, din moment ce este „necesar”!

În acel moment am înțeles de ce nu ar trebui să lucreze în administrația publică, cel puțin la nivelul decidenților, oameni care să nu aibă experiențe prealabile în mediul privat – acolo unde cheltuielile nu se pot întinde prea multă vreme dincolo de veniturile posibile, indiferent de cît de necesare ar fi! Pentru că deficitul creat prin inconștiența sau eventual reaua credință a unora nu dispare în neant – ci doar creează neajunsuri pe care azi le sesizăm nu doar la nivel economic, ci și social și chiar la nivel individual – unde unii cred că pot cheltui oricît, transferînd riscurile către ceilalți (vezi legea cu darea în plată sau protestele celor care au luat credite enorme, pentru care nu mai vor să-și asume responsabilitatea).

Ai mei ziceau „să te întinzi cît ți-e plapuma”. Astăzi, mulți vor să se întindă cît „ține” plapuma, sau mai degrabă cît îi suportă alții!

Tare mi-ar plăcea să nu-i mai ținem în spate pe cei care ar putea să se „țină” singuri, dar nu vor, că „așa vrea mușchii lor”.

P.S. Postul de DG s-a eliberat destul de repede.

viziune

Lasă un comentariu

Filed under amintiri, Imbunatatire, viata

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s