Momente (10)

Copil de București fiind, fără bunici la țară și fără preocupări entomologice speciale, aveam o aversiune deosebită (și parțial încă nu mi-a dispărut definitiv) față de toate vietățile mici și rapide, nu prea acceptate în categoria de „animale de companie” – gîndaci, țînțari, furnici, muște, păianjeni, purici, șoareci și altele de același fel.

Mi-aduc aminte că nu am dormit aproape o lună întreagă, cînd am stat pentru prima oară în Brașov într-un cămin studențesc, unde șoarecii erau ca la ei acasă! Erau niște pui mici și rozalii, aproape translucizi, care mișunau peste tot, semn că noi îi deranjam în habitatul lor cucerit pe deplin, în regatul oamenilor! Am fost extrem de șocată și de stresată, și mult timp nu mi-am revenit după respectiva experiență.

La un moment dat am lucrat într-o clădire monument de pe Calea Victoriei, unde apărea cîte un gîndac exact cînd nu te așteptai – fie se plimba pe birou, fie cădea dintr-un biblioraft, fie fugea cînd intrai în arhivă. Nu vreau să-mi amintesc de cîte ori mă scuturam înainte de a intra în casă, de frica de a nu aduce cu (sau pe) mine vreun inamic public!

Însă la un moment dat am fost la munte cu cortul, iar acolo am început să mă cufund în lumea complexă și extrem de populată, dar de mici dimensiuni, care coexista cu mine la nivelul solului. Mii de gîze, buburuze, purici, gînganii de tot felul, viemișori, libelule, musculițe, ba chiar și o șopîrlă și o broască – rătăcite prea aproape de un Gulliver ajuns pe tărîmul lor fermecat. M-au cucerit complet prin frenezia lor, prin mișcările aparent fără rost, prin perseverența lor de a depăși obstacole excesive pentru dimensiunile lor. Multe, mărunte, vii, întreprinzătoare, concentrate pe devenirea lor – sigur nu lăsau viața să treacă pe lîngă ele, deși fiecare pas al meu putea fi pentru ele sfîrșitul!

De atunci, relația mele cu ele a fost mult mai relaxată. Încă nu mi-a dispărut teama, mai degrabă senzația necontrolabilă de repulsie față de unele dintre aceste ființe, dar a crescut toleranța și, mai ales, simpatia (de fapt respectul) față de unele dintre ele.

Oare ce drept avem noi să impunem judecata noastră de oameni asupra ființelor care nu ni se aseamănă? Oare la ce este utilă ierarhizarea importanței ființelor de pe pămînt? Oare faptul că noi ne numim ființe raționale și deci superioare nu ar trebui să însemne că ar trebui să ne asumăm responsabilitatea pentru existența celorlalte ființe din jurul nostru? Nu ar trebui oare să le găsim un rost și să acceptăm o modalitate de conviețuire în comun?

„Indiferent de ceea ce se întîmplă, există întotdeauna cineva care ştia că aşa va fi.” (Lonny Starr)

Lasă un comentariu

Filed under alegeri, amintiri, Imbunatatire, viata

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s