Comunismul și viața de azi

Nu mi-a plăcut comunismul, socialismul, dictatura sau cum s-ar mai putea numi regimul de dinainte de 1989.

Totul era contradictoriu și de-a dreptul ilogic în acele vremuri.

La un moment dat s-a dat un decret că trebuia să le spui necunoscuților cetățean sau tovarăș, în loc de domn sau doamnă, deși pînă atunci le spuneam domn sau doamnă, și nu se schimbase nimic la ei peste noapte.

La TV, în cele 2 ore de program la care se ajunsese prin anii 1980, erau niște piese de teatru despre studenți care, la finalul studiilor, nu-și doreau nimic altceva decît să plece să lucreze la ei acasă. Eu, cînd am ajuns în perioada de stagiu la locul de muncă obligatoriu și am spus că nu-mi doresc altceva decît să mă întorc și să muncesc acasă, toată lumea s-a uitat strîmb la mine – dar ce vină aveam eu că mă născusem în București și acasă însemna la oraș, și nu oricare, ci în „capitală”?!?

În ultima vreme de dinainte de 1989, la magazine mîncarea era puțină și nu pentru oricine, ci numai pentru cei care aveau dreptul la cartelă de alimente sau pentru cei care se „descurcau” – mai furau cîte ceva de pe cîmp sau din întreprinderile unde lucrau, mai primeau un pachet de la rudele fugite în străinătate, mai aveau pile la „partid” și apoi  făceau troc. Iar dacă nu făceau așa, nu aveau decît să mănînce ce le pica în mînă. Am stat trei ani la Brașov, în stagiu, fără cartelă, așa că nu puteam să cumpăr pîine, unt, lapte, ouă, carne etc. etc. Așa că veneam la București de 2-3 ori pe lună, iar mama îmi pregătea o sacoșă cu de toate (de fapt nu chiar de toate – mai degrabă cu ce putea să-mi procure: 2-3 pîini, un borcan cu mîncare, 2-3 conserve cu ce găsea pe la magazine, o pungă de cafea dacă aveam noroc …). Practic, în cei trei ani, vreo 700 de zile am mîncat doar pîine veche și mucegăită! Iar cînd se termina mîncarea de acasă, mai cumpăram o prăjitură sau o închețată de la cofetărie, un pepene sau ceva fructe, dacă aveam noroc (și bani!).

La fabrică, era epoca „asimilărilor” – adică trebuia furat sau imaginat totul de la zero – proiecte, tehnologii, materiale etc., pentru a face în țară toate componentele necesare produselor fabricate, ca să nu se mai importe nimic din exterior. Stupid a fost că am lucrat în echipa de asimilare a palei de elice pentru rotorul principal de elicopter (care avea vreo 4 m lungime), iar cînd am întrebat de ce n-o asimilăm mai întîi pe cea de la rotorul anticuplu (care avea doar 1 m și un profil mai simplu), răspunsul a fost că nu este de nasul meu să întreb așa ceva, din moment ce în plan „partidul” ne-a trasat sarcina să asimilăm pala elicei portante! A fost o experiență pe cît de interesantă, pe atît de constisitoare și de inutilă! Ca multe alte consecințe ale unor decizii arbitrare, fără nicio legătură cu realitatea!

După ce am terminat stagiul, m-am întors în București și am lucrat la un institut de proiectări. Pe principiul că nimeni nu trebuia să lucreze în domeniul pe care îl cunoaște cel mai bine (ca nu cumva să ajungă să știe prea mult și să devină, doamne-ferește, vreun expert), am fost inclusă în echipa de proiect pentru dezvoltarea unor noi facilități în industria auto. Așa că a trebuit să studiez, pe cît posibil, date despre industria auto, ca să pot valida niște indicatori de performanță de la care să începem proiectarea. Vreo trei săptămîni am studiat la bibliotecă tot ce mi-a căzut în mînă – azi s-ar numi muncă de corporate intelligence – și așa am constatat că fabricile de mașini de pe atunci din România aveau o suprafață construită de vreo 7 ori mai mare, un personal de vreo 10-12 ori mai mare, și o productivitate de vreo 20 de ori mai mică! Cam astea erau performanțele economice ale industriei socialiste pe care o tot laudă nostalgicii comunismului – cei care încă mai confundă cantitatea cu calitatea!

În 1987 am vrut să plec în excursie la Leningrad! N-am primit pașaport, pentru că probabil nu eram un „element de încredere” (de parcă aș fi ales să fug în URSS!), iar ceea ce m-a înfuriat și mai mult a fost că mi s-a comunicat decizia negativă chiar în ziua în care începea excursia (procedura includea posibilitatea de a cere explicații într-o audiență, dar practic mi se anulase acest „drept” prin amînarea comunicării deciziei)!

Iar peste toate, în fiecare zi se vorbea despre superioritatea socialismului, în manualul de filozofie era specificat că doar curentul materialist era semnificativ pentru viața umană, iar omul trebuia să fie „nou”, pentru a putea trăi pe deplin și în fericire (asta după ce se presupune că îl onora din inimă în fiecare zi pe „tovarășul” care ne aducea lumina și aerul în permanență!).

Azi cineva comenta pe FB că era mai bine pe vremea comunismului – nu exista stres, viața ți-era planificată de la naștere la moarte, existau locuri de muncă, stabilitate și multe alte avantaje pe care și le aduc aminte cei cu mintea selectivă.

Chiar nu exista stres? Doar cine n-a stat 4 ore la coadă ca să „prindă” ceva de cumpărat pentru a pune acasă pe masă poate spune că nu exista stres. Și ce stres mai mare poate exista decît să știi că ți se neagă orice drept la libertate? Doar capul ni-l puteam proteja – de propagandă, de intruziuni grave în intimitatea noastră, pentru că corpul era la dispoziția „partidului” (femeile erau trimise periodic obligatoriu la control ginecologic, nu pentru a li se proteja sănătatea, ci pentru a se descoperi rapid orice sarcină ce putea să ducă la creșterea poporului socialist).

Mi-aș dori ca cei care cred și spun în public că viața era mai frumoasă și mai simplă în comunism să încerce să afle mai multe de la cei care au trăit atunci – pentru că mulți se mulțumesc să repete niște mituri create de cei care au uitat multe din situațiile de dinainte de 1989 și ajung să lase impresia că dezavantajele erau minimale, din moment ce „se primea” de la partid un loc de muncă, o casă, o pensie. Poate că subzistența era asigurată (deși parțial, necalitativ, nepotrivit), dar în viață nu este suficient să supraviețuiești, trebuie să te și bucuri că trăiești! Iar lipsa libertăților, pentru mine, a fost chiar mai gravă și mai greu de suportat decît insuficiența mijloacelor de subzistență!

Poate am devenit prea intransigentă, dar chiar nu-i suport pe cei care regretă vremurile comuniste … Și care încă nu s-au rupt de mentalitatea că statul le este dator cu asigurarea traiului de zi cu zi … Mai ales dacă e vorba de oameni tineri, care vorbesc mai mult din auzite …

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria amintiri, comunism, Imbunatatire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s