„Eu nu mint!” Fals sau adevărat?

Mici minciuni nevinovate… Minciuni cu cele mai bune intenții…. pentru evitarea adevărului crud … Utile, recomandate, periculoase?

La un curs, am afirmat la un moment dat că eu nu mint niciodată! Și m-am oprit, am amuțit instantaneu, pentru că mi-am dat seama că tocmai mințisem cu voce tare și în public!

Mi-am revenit cu greu – au fost cîteva clipe de debusolare, de tăcere, care au comunicat probabil mult mai mult decît aș fi vrut! Nu pentru că aș fi avut ceva de ascuns sau că mi-ar fi fost teamă de judecata și etichetele celorlalți, ci pentru că mesajul receptat putea compromite întreaga sesiune de lucru cu grupa de cursanți. În clipele de blocaj mintea mea a fost în pragul unei crize de panică –  mi-au trecut prin cap aproape instantaneu justificări, exemple, argumente – pentru a ieși din capcana pe care mi-am creat-o singură. Decizia de moment a fost că „cine se scuză, se acuză”, așa că i-am provocat pe cursanți să discute în contradictoriu pe tema enunțului propus: „Eu nu mint niciodată.” – cursul avea ca temă comportamentele individuale, deci nu am deviat prea mult de la subiect.

Dar, post factum, situația nu a rămas fără consecințe! Chiar dacă cursul s-a încheiat acceptabil, iar afirmația mea a trecut mai mult ca o provocare la discuție, nu ca o  minciună absolută, pentru mine momentul respectiv a fost doar începutul unei munci de introspecție.

Am început cu analiza semantică și cu recunoașterea mărcii unei erori clasice de gîndire – generalizarea! ”Eu nu mint niciodată!” Da, eu de obicei nu mint. Dar uneori mint!

Mint cînd îi cînt în strună unui funcționar, pentru a-mi atinge scopul. Mint cînd îmi spun că și mîine este o zi, deși s-ar putea să nu mai fie niciuna. Mint prin omisiune, cînd simt că nu este cazul să spun adevărul „gol-goluț”. Mint cînd nu fac ceea ce spun.

Deci mint. Doar că atunci cînd mi se pare că minciuna are o „scuză”, omit s-o etichetez ca minciună „rea” (cu sensul de înșelătorie, ascundere a adevărului, tăinuire etc.), încadrînd-o în categoria de minciună „bună” (nevinovată, cu intenții bune, fără răutate).

Pare că ar exista minciuni vinovate și minciuni morale. Are sens o astfel de împărțire a neadevărului în minciuni și pseudo-minciuni? Atunci afirmația corectă ar fi fost că ”Eu mint cîteodată, dar nu pentru a face rău.”.

Bineînțeles, de atunci mă abțin să mai vorbesc fără să gîndesc. Prefer să tac… Iar în public am grijă să fiu mult mai mult atentă la ceea ce spun și la scopul pe care-l urmăresc prin ceea ce spun. Ceea ce nu însemnă că nu mai și mint ocazional…

Bine mi-ar fi fost să fiu perfectă! Dar măcar n-am spus niciodată că ”Eu sînt mereu perfectă!”. 😉

Cei care cred că le este permis să spună minciuni nevinovate ajung curînd să nu mai distingă nuanțele.” (Austin O’Malley)

Voi ce spuneți? Mă pot considera o mincinoasă? Sau există circumstanțe atenuante?

„Minciunile sînt ca acidul, corozive: pot dizolva adevărul într-o clipă.” (Rob Thurman)

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria auto-cunoastere, dezvoltare personala, Imbunatatire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.