Despre frici, fobii și alte limite

Auto-cunoașterea și depășirea limitelor intră printre subiectele mele preferate. De ce? Pentru că viața este plină de surprize, crize, reprize, analize, prize, avize și alte … psihanalize 😉

Evident, dacă te cunoști, dacă știi cum te comporți de obicei în anumite situații critice, dacă știi de ce ți-e frică și cum poți evita manifestările nepotrivite pe măsură ce înveți și te dezvolți, atunci ai parte de auto-control, de stimă de sine, de încredere în sine și de tot ceea ce îți aduce echilibru în viață.

Dacă ar fi să enumăr principalele mele frici, depășite în timp sau încă actuale, ar trebui să pornesc cu frica de penibil. Fiind o persoană introvertă, manifestările în public întotdeauna mi-au cauzat un consum excesiv de energie pentru a-mi ține oarecum sub control emoțiile și senzațiile produse de aceste interacțiuni. La școală știam aproape toate răspunsurile la întrebările puse de profesori, dar mi-aș fi dorit să devin invizibilă, pentru a nu fi nevoită să mă ridic în picioare și să vorbesc în public, deși era un public cunoscut și în cea mai mare parte prietenos. Dar am evoluat, mi-am dorit să-mi pot stăpîni tracul și să suport situațiile jenante fără să mă dau învinsă înainte de a le face față – pentru că ceea ce urma îmi aducea satisfacții și mă făcea să îmi doresc să merg înainte pe drumul meu.

O fobie pe care nu am rezolvat-o, deși am încercat de mai multe ori să o abordez, este acrofobia – pe limba noastră frica de înălțime. Cînd citesc despre tratamentele recomandate de diverși terapeuți, nu pot să nu mă gîndesc la erorile de gîndire ale acestor „specialiști” – mai ales la eroarea banală a generalizării – care îi face să creadă că dacă o metodă rezolvă problema cuiva, o va rezolva cu siguranță pe a tuturor celorlalți.

Cum eu nu cedez din prima, ci doar după ce mă conving că nu merită efortul de a continua să merg la nesfîrșit într-o direcție care cert nu duce la rezultatul dorit, m-am auto-analizat în diverse situații și am făcut diverse experimente – am urcat pe creastă (și pentru că nu am mai putut să merg înainte i-am blocat pe cei din grupul meu, care apoi s-au chinuit să mă ajute să merg cu ochii închiși și să cobor cu spatele pînă am ajuns mai spre poalele muntelui), am urcat pe domul din Milano (și am avut nevoie de jumătate de oră de meditație înainte de a mă putea decide să cobor de acolo), am ieșit pe terasă la etajul 6 deasupra bd. Magheru (și mai multe luni am stat lipită de perete, înainte de a mă putea apropia de balustradă). De exemplu, îmi place la nebunie să zbor cu avionul și tînjesc și acum după senzația dată de zborul cu avioane mici – la mică înălțime sau în scurtele momente de planare. Nu mi-a fost frică nici măcar o clipă! Am mers cu telecabina, cu telefericul – fără niciun fel de ezitare. Și totuși în această lună am fost la un curs – sala era la etajul 1, iar clădirea avea în mijloc, la parter, o grădină interioară pe care mi-ar fi plăcut să o privesc mai de aproape, numai că nu m-am putut apropia prea mult de balustradă! Capului îi era clar că nu am cum să cad, și chiar dacă aș fi căzut riscul de accidentare era redus, dar corpul nu reacționa bine (amețeală, senzația de blocaj, creșterea tensiunii arteriale). Așa că am mers binișor pe lîngă pereți, la doi-trei pași de balustradă, și mi-a fost bine fizic și psihic!

La fel cu fobia de spații mici închise – am nevoie de mult curaj pentru a mă încumeta să urc într-un lift, de aceea prefer să-l evit de cîte ori pot.

Teoria mea este că auto-cunoașterea este bună pentru a-ți cunoaște limitele și a ști cum te comporți în anumite situații în care poți ajunge relativ frecvent. Iar idealul nu este să te tratezi cu orice preț pentru a-ți depăși toate limitele, ci doar pe acelea care într-adevăr merită efortul. Iar dacă viața ta nu depinde de ieșitul în balcon la etajul 10 al unui imobil, să nu insiști să faci acest lucru, indiferent de consecințe. Pentru că în condiții de criză, de obicei spiritul de supraviețuire te ajută să depășești momentul. Și, mai ales, să nu cumva să crezi că toți funcționează la fel ca tine și că îi poți aduce la „normalitate”. Aceasta este decizia lor, nu a altuia.

„A fi fericit nu înseamnă că totul este perfect. Înseamnă că te-ai decis să priveşti dincolo de imperfecţiuni.” (Gerard Way)

Cunoasterea-este

 

 

 

 

 

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria auto-control, auto-cunoastere, Imbunatatire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.