Arhive pe categorii: spiritualitate

Toleranță? Nediscriminare? Umanism?

Referendumul pentru specificarea în constituție a faptului că o căsătorie nu se poate face între soți, ci doar între o femeie și un bărbat – pro sau contra?

Contra, desigur! De ce mă deranjează acest referendum? Din foarte multe notive!

Principalul motiv este că am fost pusă în situația de a afla ce gîndesc unele persoane apropiate mie asupra subiectului pus în discuție. Ca să nu mai spun de părerea unor persoane mai puțin cunoscute sau complet necunoscute mie! Și m-au șocat unele argumente sau analize!

Continuă lectura

Scrie un comentariu

Din categoria 2018, alegeri, Imbunatatire, religie, spiritualitate, viata

Cultura noastră, între epoca „degetală” și cea vizuală

Cultura vizuală și lumea virtuală în continuă expansiune – progres sau regres în spiritualitatea umanității?

Citeam un articol, scris cumva sarcastic și cu umor negru (părerea mea!).

Și am început să mă gîndesc la cultura vizuală care ne domină în ultima vreme, ca să nu zic cumva cultura „degetală” – doamne-ferește!

Să vă spun mai bine ce este cu „degetalul”, ca să mă înțelegeți mai bine. Prin anii 90, în epoca VCR-ului și a primelor televizoare cu ecran plat (dacă își mai aduce cineva aminte 🙂 de ele), am auzit două persoane mai colorate vorbind într-o stație de autobuz. Una, proaspăt întoarsă de la produs în Occident, se lăuda că a adus un TV cu ecran „degetal”. Iar la privirea mirată a interlocutorului, i-a explicat că poate acționa aparatul „uite așa, doar cu degetul!”, și i-a arătat cum, mișcînd doar degetul pe suprafața aparatului (simulată de mîna prietenului), putea schimba canalele sau volumul. Și zîmbeau amîndoi, probabil gîndind profund la era digitală care deja începuse pentru cei mai „avansați” dintre oameni.

Progresul științei și al tehnicii, mai ales în domenii de vîrf – electronică, informatică, nanoștințe, ștințe cognitive și multe altele, a dus la crearea unei vieți din ce în ce mai comodă. Iar în lipsa greutăților, de regulă oamenii încep să se lenevească, să devină superficiali, să dorească totul repede, fără efort și la nivel maxim posibil – mai degrabî cantitativ, decît calitativ.

Continuă lectura

Scrie un comentariu

Din categoria auto-cunoastere, Imbunatatire, responsabilitate, spiritualitate

Despre ispite

Ispita este întotdeauna periculoasă? Trebuie neapărat să ne ferim de ea? Ne poate duce la pierzanie, indiferent de situație? Sau ar fi mai bine s-o testăm, s-o gustăm, s-o evaluăm și să decidem singuri dacă este doar tentația de a face ce nu ar trebui sau este într-adevăr ceea ce ne lipsea și fără de care nu putem trăi? Nu ar trebui să fim familiarizați, măcar un pic, cu tot ceea ce este omenesc? Nu ar trebui să avem curajul de a experimenta, de a cunoaște, fără a ne auto-impune limitele stabilite de gura lumii, de conformismul social, de ipocriți, bigoți și alte rase de puriști care știu totul?

Se vorbește mult despre adicții și despre lipsa unor tratamente de succes general valabile. Și se mai spune că adicțiile sînt niște vicii care trebuie eliminate. În același timp, unele lucruri (despre care se presupune că ar fi bune pentru noi) sînt recomandate și bine văzute, iar consumul lor peste măsură sau pasiunea nețărmurită pentru ele se consideră că ar fi de bun augur.

Dar cine stabilește care-i viciul ce nu trebuie adoptat și care-i virtutea către care trebuie să tindem cu rîvnă neîncetată? Nu este cumva vorba tot de niște constructe sociale pe care noi trebuie să le acceptăm și în funcție de care să ne încadrăm în niște roluri prestabilite, pentru a fi dezirabili în societate?

Continuă lectura

Scrie un comentariu

Din categoria auto-control, auto-cunoastere, Imbunatatire, prejudecati, spiritualitate

Ce este fericirea?

Cu toții știm că omul este veșnic nemulțumit, că niciodată nu consideră că are tot ce-i trebuie, că mereu aleargă după una sau după alta și că de cele mai multe ori ceea ce nu are este mai important ca ceea ce are.

Așa ne învață societatea – că trebuie să ne dorim mai mult, să progresăm continuu, să nu ne lăsăm întrecuți de alții, să fim primii sau măcar să ne luptăm să ajungem în frunte.

Iar la un moment dat în viața noastră apare (sau nu!) un declic care ne scoate de pe drumul larg și ne aruncă pe o cărare abia întrezărită prin ceața deasă a confuziei noastre. Continuă lectura

Scrie un comentariu

Din categoria egoism, Imbunatatire, spiritualitate, viata

Despre copii și părinți

parinti si copii

Înainte de a fi părinte, obligatoriu toată lumea trece prin faza de a fi copil, fără excepție, pentru că așa este legea firii pe Pămînt. Iar a fi copil nu este ușor, la fel cum a fi părinte cred că nu este ușor.

Mulți adulți nu numai că poartă cu ei copilul care au fost, dar ceea ce este interesant este că nu-și dau seama cînd ar fi momentul să se desprindă de el, măcar în ceea ce privește unele aspecte legate de momentele neplăcute din copilărie.

Eu nu cred că tot ceea ce ni se întîmplă …

Continuă lectura

Un comentariu

Din categoria alegeri, amintiri, auto-cunoastere, cunoastere, spiritualitate

Sacrificiul de sine

Nu-mi plac vorbele mari despre viață. Eu cred că viața, indiferent de om și de poziția lui în societate, este o suită de decizii și de fapte, chiar dacă mulți habar nu au că tot ceea ce fac este pur și simplu o consecință doar a propriilor lor decizii, deoarece de fapt nu își dau seama că lipsa unei decizii proprii este tot o formă de decizie, doar că nu este conștientizată în timp real.

Din acest motiv, eu nu știu ce înțeles are expresia „a-ți sacrifica viața” pentru cineva sau pentru ceva.

Pe FB, aproape am devenit „persona non grata” într-un grup, pentru că am îndrăznit să comentez ceva contra, referitor la scrisoarea deschisă a unei stewardese, care se considera umilită de către conducerea companiei aeriene, unde lucra de 18 ani, în condiții extrem de proaste – susținea ea.

Continuă lectura

Scrie un comentariu

Din categoria auto-cunoastere, cunoastere, Imbunatatire, relatii umane, spiritualitate

”People like to…

”People like to think of themselves as honest. However, dishonesty pays—and it often pays well. How do people resolve this tension? … people behave dishonestly enough to profit but honestly enough to delude themselves of their own integrity. A little bit of dishonesty gives a taste of profit without spoiling a positive self-view.” (Nina Mazar, On Amir, and Dan Ariely – The Dishonesty of Honest People: A Theory of Self-Concept Maintenance)

Ați furat ceva vreodată? Nu mă refer la ceva gen Ocean’s  Eleven sau la un mare jaf, ci la furtul unei cărți dintr-o bibliotecă, la un pix sau o cutie de agrafe luate de la birou, la asumarea unei idei aflate de la altcineva, la mersul cu nașu’ sau fără bilet în autobuz, la rotunjirea în plus a decontului pentru o delegație sau la umflarea prețului unor produse, pentru a păstra restul rămas de la niște cumpărături. Deci mici înșelătorii care uzual nici „nu se pun” cînd vorbim despre furturi.

Dacă ar trebui să răspundeți la întrebarea „Ați mințit vreodată?”, ce ați putea spune? Dacă un polițist v-ar întreba dacă ați observat că ați trecut pe roșu, i-ați spune mai degrabă că vă grăbiți la spital sau că aveți vreo altă urgență sau supărare?

Ați înșelat vreodată pe cineva? Ați copiat la vreun examen, ați plagiat un picuț, ați promis ceva știind de la bun început că nu aveți de gînd să vă respectați cuvîntul dat? Ați dat mită vreodată – sau măcar un cadou și niște flori pentru a intra peste rînd la doctor sau la administrația financiară?

Bănuiesc că fiecare dintre noi trebuie să recunoască măcar una din faptele enumerate mai sus, chiar dacă mulți dintre noi pot spune că nu au furat sume mari de bani, că nu au făcut fapte grave antisociale, că nu sînt teroriști și nici nu mint în mod curent.

Putem acuza minciuna, dar admite minciunile mici sau bine intenționate? Îi putem scuza pe cei care copiază la un examen, trec pe roșu și merg fără bilet în autobuz, dar cerem vehement ca persoanele publice care fură, dau mită sau promit fără să se țină de cuvînt să fie exemplar pedepsite? Care este nivelul pînă la care micile noastre fapte imorale (sau chiar mici contravenții, nu chiar infracțiuni) pot fi acceptate, pentru a ne păstra buna părere despre noi înșine?

Pentru că eu nu cred că totuși cunoașteți pe cineva care declară conștient și complet sincer că este ocazional mincinos, hoț, corupt, egoist, rău intenționat etc., nu-i așa?

De obicei ne consolăm că „situația”, „anturajul”, „condițiile” sînt cele care ne determină să facem cîte ceva care nu ar trebui făcut, dacă ar fi să respectăm principiile eticii, preceptele religioase sau standardele noastre morale, așa că noi ne considerăm buni și credem că alții sînt răi (sau mai răi).

Este bine? Este rău? Unde ar trebui trasă linia? Sau multe dintre comportamentele așa-zis imorale ar trebui reconsiderate? Voi ce ziceți? Nu ar trebui să ne privim mai des în oglindă? Nu ar trebui să fim mai aproape de cum ne așteptăm că trebuie să fie ceilalți atunci cînd avem nevoie de ceva de la ei (corecți, imparțiali, onești, serioși, disponibili, bine intenționați etc.)?

Scrie un comentariu

14 aprilie 2014 · 3:07 PM