L

Limbaj inclusiv

Limbajul inclusiv este cel care utilizează termeni ce nu creează discriminări, diferenţieri, categorisiri de gen. Un exemplu este folosirea de cuvinte fără marca de feminin pentru denumiri de ocupaţii ce pot fi specifice fie femeilor, fie bărbaţilor (de exemplu, în armată, funcţia de pilot sau de maior nu are formă la feminin, deşi există femei – pilot sau maior). Similar, s-a făcut trecerea de la „stewardesă” la „însoţitor de bord”, pentru a se elimina segregarea orizontală şi discriminarea de gen pe piaţa muncii.

Folosirea denumirilor masculine pentru ocupaţii a fost criticată în România şi considerată discriminatorie, de aceea multe femei – mai ales din administraţia publică – au adoptat la un moment dat derivatele feminine ale unor ocupaţii, identificându-se drept consiliere, directoare, ministre sau deputate. Cert este că încă nu au apărut în limbajul uzual „managerele”, „piloatele” sau „şoferele”. În fapt, ocupaţia este una şi aceeaşi, indiferent dacă postul corespunzător este ocupat de un bărbat sau de o femeie, ceea ce face ca folosirea unei forme unice să fie semnul unui limbaj inclusiv, nu a unui limbaj discriminatoriu. De ce se foloseşte însă forma la masculin? Pentru că fiecare limbă s-a format în timpuri patriarhale, în care discriminarea de gen era generalizată, ceea ce a dus la generalizări şi la folosirea unor substantive colective cu forme specifice unui anumit context.

De exemplu, om – la singular, poate însemna bărbat, dar şi fiinţă umană (deci poate însemna şi femeie, chiar dacă mult mai rar). Similar la plural – termenul „oameni” se poate referi doar la bărbaţi, dar şi la un grup de bărbaţi şi femei. Însă, când au început să apară din ce în ce mai mulţi bărbaţi cu ocupaţia de „secretară”, în loc de a se folosi termenul existent „secretar” (care se foloseşte totuşi fără reţinere când este vorba de un comitet sau de o echipă de lucru), a apărut ocupaţia de „asistent” sau „asistent executiv”, care să nu preia conotaţiile peiorative sau sexiste ale ocupaţiei feminine de „secretară”.

Limbaj sexist / nonsexist

Limbajul sexist este limbajul care include termeni şi expresii care exclud, jignesc sau trivializează fie femeile, fie bărbaţii, după caz. Folosirea unui limbaj sexist în mediul public este relativ rareori intenţionată (nefiind „politic corect”), aşa că, de cele mai multe ori, utilizatorii se prevalează de fel de fel de acoperiri – fie că se invocă umorul (glume, pamflete în mass media), fie că se face apel la stiluri de exprimare (eufemisme) sau la limbajul nonverbal, pentru a se reduce gravitatea sau importanţa respectivului limbaj.

Mult mai grav însă este faptul că majoritatea celor care folosesc un limbaj sexist o fac în mod neintenţionat, din ignoranţă, neatenţie sau nepăsare, fiind o formă uşor observabilă a gândirii lor stereotipice şi a necunoaşterii sau neînţelegerii problemelor ce pot apărea în societate în urma discriminării şi intoleranţei faţă de diversitate.

Limbajul nonsexist, prin opoziţie cu limbajul sexist, este cel care, prin termenii şi expresiile folosite, asigură un tratament lingvistic egal, nediscriminatoriu atât faţă de femei, cât şi faţă de bărbaţi.

Vocabularul existent are deja integrată o componentă de gen, prin faptul că a fost dezvoltat în timp şi poartă tradiţiile şi cultura locală, existând diferenţe de la limbă la limbă. În limba română, existenţa formelor feminine / masculine / neutre ale substantivelor şi adjectivelor, precum şi a acordului de gen la marea majoritate a substantivelor, pronumelor, adjectivelor nu permite folosirea unui limbaj complet neutru din perspective de gen. Mai mult, în timp s-au creat perechi de cuvinte cu sens negativ, peiorativ pentru formele feminine – de exemplu: celibatar (cavaler, burlac) / fată bătrână, curtean / curtezană, general / generăleasă, patron / matroană etc. Sau unele cuvinte au o singură formă în dicţionar, chiar dacă se referă la persoane orice gen, cum ar fi victimă, calfă, santinelă (care nu au forme la masculin – dar indică persoane inferioare, subordonate) sau oaspete, rector, decan, ministru, mecanic etc. (care nu au forme la feminin, fiind denumiri de persoane cu roluri sau ocupaţii importante, de obicei masculine).

Cuvintele şi expresiile alese de fiecare sunt direct corelate cu modul propriu de gândire (şi deci cu erorile sale de gândire), precum şi cu valorile, credinţele, stereotipurile, prejudecăţile fiecăruia.

Există unele indicii ce pot fi imediat observate ca mărci ale limbajului sexist:

• Folosirea de generalizări şi de cuvinte cu caracter absolut: toţi, niciodată, întotdeauna etc.
• Utilizarea de apelative stereotipice, eufemistice, peiorative, de diminutive sau de forme excesiv de politicoase, pentru a desemna persoanele din categoriile discriminate: drăguţă, domnişorică, păpuşă, stimată şi frumoasă doamnă etc.
• Aplicarea de calificative de întărire a unor stereotipuri
• Referiri stereotipice la vestimentaţie, aspect corporal, comportamente etc.
• Glume sau aluzii cu tentă sexuală
• Folosirea de limbaj ofensator, insulte, înjurături etc.

Dar limbajul sexist nu se referă la folosirea formelor feminine corecte din punct de vedere gramatical, ci la includerea de remarci stereotipice şi la diferenţele de gen identificate în folosirea vocabularului.