Fațada și imaginea de sine

„Fă-te că lucrezi!” Cine își mai aduce aminte de această sintagmă și de momentul în care mulți am auzit-o la televizor?

Mulți s-au declarat șocați atunci, pentru a-i discredita în public pe actorii nepricepuți sau doar surprinși într-o postură nefamiliară. Dar și mai mulți s-au mințit pe ei înșiși – pentru că toți cei care au prins viața în comunism au acționat așa la vreun moment dat al vieții lor.

Eu mi-aduc aminte de un loc de muncă de-al meu – cînd m-am reîntors în București în 1988. Eram tînără – ceea ce de multe ori încă se consideră implicit sinonim cu nepricepută – și nu prea primeam de lucru. Iar metoda mea de protest era să pun mîinile pe birou și capul pe mîini, încercînd să ațipesc, pentru a nu pierde chiar de tot timpul. Iar vecinul meu de birou – un domn la a treia vîrstă, aparent plin de respectabilitate, mă atingea ușor pe cot și îmi atrăgea atenția că cineva mă va vedea și voi avea probleme. Iar pentru a mă ajuta, probabil cu cele mai bune intenții, mi-a spus că întotdeauna trebuie să par că am ceva de făcut, chiar dacă în realitate nu este așa. Și mi-a arătat ce făcea el, de părea cufundat continuu în cea mai profundă muncă posibilă: copia de pe un caiet pe altul niște proiecte mai vechi la care lucrase înainte – avea zeci de caiete scrise, pentru că importantă este fațada, nu-i așa  – munca – nu însă și rezultatele muncii!

Iar această atitudine există aproape peste tot în jurul nostru azi! Funcționarul care se laudă că muncește pînă la epuizare, deși rezultatele muncii lui fie nu se văd, fie nu sînt cele așteptate. Asistentele medicale ce forfotesc neîncetat pe culoarele spitalului, deși pacientul care nu se poate îngriji singur rămîne cu orele nemîncat, dacă nu are pe cineva apropiat care să-l vegheze. Psihologul care învață din cărți și se consideră suficient de pregătit pentru a ajuta o persoană aflată într-o stare pe care nu are cum s-o poată înțelege. Cercetătorul care stabilește niște concluzii în care, de dragul publicității, transformă o relație de corelare într-una de cauzalitate. Și așa mai departe – munca pare să fie mai valoroasă ca ceea ce rămîne după urma ei.

Fraților, nu vă mai faceți că lucrați! Mai bine stați! Mai bine protestați! Dar nu vă mai furați singuri căciula și nu vă mai mințiți singuri! Bunele intenții, fără bunele acțiuni și bunele rezultate ale lor, nu au nicio valoare, alta decît că pavează drumul spre iad!

Iar ceea ce trăim astăzi, cînd mulți regretă comunismul sau se declară nemulțumiți de lipsa de perfecțiune a celorlalți, cred că este o urmare a lipsei de responsabilitate și a superficialității unora dintre noi, preluate și extinse din vremurile de dinainte de 1989: promovarea în funcții din ce în ce mai înalte a celor care ”știu să vorbească”, mai degrabă decît a celor care sțiu să facă bine ceva anume (vezi cam care este competența de bază a membrilor guvernului actual!); nostalgia manualului unic sau a partidului-stat, nevoia de a avea „un tătuc” care să-ți dea și chiar să-ți ia – măcar știai pe cine să înjuri pentru proprile tale eșecuri. Așa îți protejai fațada și îți ascundeai lașitatea – de unde vestitele „se poate și așa” sau „nu se putea altfel”, deși evident unii puteau!

Nu mi-a plăcut niciodată ideea de turmă. N-am suportat niciodată minciuna. Nu am înțeles niciodată cum este să trăiești doar pentru imagine – gen „Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Am avut partea mea generoasă de erori, unele pe care încă le plătesc. Am avut mari speranțe în 1989. Unele nu au dispărut cu totul nici azi. Încă mai sper. Ceea ce vă doresc și vouă!

„Imaginea de sine este cheia personalității umane și a comportamentului uman. Schimbă-ți imaginea de sine și îți vei schimba personalitatea și comportamentul.” (Maxwell Maltz)