Obiceiurile – bune sau rele?

La finalul unui an, omul are obiceiurile stăpînului său. (Proverb)

Într-o vacanță, am plecat cu un grup de prieteni la munte, iar vreo două persoane foloseau perfectul simplu, ca la ei acasă. După aproape o lună, m-am surprins folosind și eu perfectul simplu, deși nu îl mai folosisem vreodată înainte într-o conversație. Situația m-a pus pe gînduri: de ce și cînd ajungem să-i copiem pe cei din jur, în mod complet involuntar și neconștientizat?

Reclame

Pe urma pașilor pierduți

Îmi place istoria. Îmi place să-mi imaginez cum trăiau oamenii pe vremuri, îmi plac poveștile despre trecut și, mai ales, îmi plac locurile în care se mai pot zări urmele pașilor pierduți.

Ieri am fost în excursie, în căutarea vieții din trecut.

Simetrie sau nu?

Nașa mea de botez locuia într-o casă naționalizată, undeva pe strada C.A. Rossetti, din centrul Bucureștiului. Era o casă plină de mistere, mozaicuri, holuri întortocheate, încăperi aflate cumva între etaje, o baie în care se putea intra/ieși pe 2 uși – care se deschideau dinspre/spre direcții opuse, un podium în semicerc îcamera de zi – continuat în afara casei printr-o bombare aparent ciudată a fațadei în dreptul primului etaj. La tot locul apăreau elemente de detaliu care păreau fie inutile, fie ciudate și nesimetrice, fie doar neașteptate și pentru mine erau mereu ca niște semne de întrebare în căutarea răspunsurilor.

Nedumeriri

Eu am copilărit în București – dar la curte. În curtea casei bunicilor cunoșteam fiecare fir de iarbă – dimineața bunica mă echipa și mă dădea pe ușă afară – ore în șir stăteam în curte, vară sau iarnă, găsindu-mi de lucru. Intram în casă doar de foame sau cînd aveam musafiri.

Apoi am început școala și m-am mutat acasă, cu părinții. Curtea era mai mică și avea o porțiune mai mare pietruită. Dar aveam un leagăn, aveam mai mulți pomi (caisul era preferatul meu, pentru că din el săream pe o magazie, iar acolo era plaja mea pe timp de vară).

Despre calitatea oamenilor

”The world is changed by your example, not by your opinion.” (Paulo Coelho)

Tragedia de la Caracal este foarte recentă. În timp au fost multe alte tragedii care au aprins revolta societății – dacă este să amintesc doar de Colectiv, care a ars (la propriu și la figurat) puternic o vreme, acum doar puțini mai simțind că în realitate nimic nu s-a schimbat cu adevărat (încă nu există vinovați, spațiile publice fără autorizație au doar obligația să afișeze la vedere acest anunț, spitalele tot fără locuri adecvat dotate pentru marii arși sînt multe dintre ele, autoritățile care se ocupă de urgențe tot dezorientate și luate prin surprindere au rămas, supraviețuitorii și rudele celor plecați dintre noi fiind lăsate să-și ducă singure crucile durerilor și ale lipsei de înțelegere și empatie din partea nu numai a autorităților, dar chiar și a unei părți a societății în general).

Am ajuns într-un cerc vicios al formei fără fond – sistemul prost face ca un om bun fie să iasă (voluntar sau nu) din sistem, fie să devină la fel sau chiar mai rău ca sistemul prost, așa că orice îmbunătățire a sistemului este împiedicată de oamenii rămași în sistem.

Vorbe și… vorbe

Cu toții (sper) știm proverbul acela cu „vorba zboară”, poate și pe cel cu „Limba taie mai rău ca sabia.”.

Oare fiecare gîndește înainte să vorbească?

Muncă, resurse și rezultate

Acum mulți ani, cînd mi-au fost furate actele din geantă în autobuz, bineînțeles că m-am dus la poliție, ca să reclam furtul. Am mers pe la vreo trei birouri, trimisă din ușă în ușă în secția de poliție, pînă a venit la mine pe hol un om în uniformă, care mi-a spus că cel mai bine este să mă duc acasă și să revin peste 2-3 zile, pentru că de obicei hoții aruncă actele și așa le voi recupera mai ușor. Zis și făcut! Proasta pleacă acasă plină de speranțe, conform sfatului primit de la polițistul anonim binevoitor, și revine la poliție, după 3 zile, de data asta decisă să fac oficial reclamație.