Lulu și Minta

If you could make your pet understand one thing, what would it be?

Nu prea știu să răspund la întrebarea care mi-a apărut, ca propunere de inițiere a unei discuții. Deși animale, pisicile mele par să înțeleagă foarte multe lucruri!

La nivel emoțional, chiar par să fie mai dotate ca mine – ele îmi înțeleg imediat starea de spirit și se oferă, fără a fi solicitate, să mă aline.

Ele știu deja multe lucruri – să deschidă ușa de la baie, dacă au nevoie să intre sau au chef să se ascundă pe acolo. Ele și-au învățat numele – la început, când o strigam pe una dintre ele, veneau amândouă, just in case! Acum vine cea pe care o chem!

De fapt, eu sunt cea care ar trebui să le înțeleg mai mult! Am început să-mi dau seama când se plictisesc, așa că scot la iveală un șoricel, ca să se dezlănțuie carnavalul!

Nu știu de ce, dar mi se pare că amândouă seamănă foarte mult cu mine. Sau eu cu ele? Mai cercetez! De exemplu, eu mă plictisesc destul de repede – nu îmi place rutina, nu îmi plac orele exacte, nu suport să fac același lucru, la fel, de mai multe ori. Am observat că și pisicelele mele fac la fel! Seara, fiecare adoarme într-un colț – clar nu în același loc! Una pe perna mea de sub masă, alta în coșulețul lor. Sau una într-o cutie – un fel de fort pe timp de zi și pat pe timp de noapte, iar cealaltă în cuva mașinii de spălat sau pe dulap. Minta mai obișnuiește să adoarmă sub cuvertura de pe pat sau să se bage după frigider, la căldurică. Lulu nu are nevoie de căldură, că blana ei se îndesește iarna, zici că-i un ursuleț!

Nu eram hotărâtă 100% să devin mamă de pisici, dar s-a întâmplat. Acum m-am obișnuit cu ideea, chiar dacă mi-am limitat enorm libertatea de mișcare. Cel mai mult le-am lăsat singure, încuiate în casă, timp de 3 zile și 2 nopți, când am plecat cu treabă la Cluj. De obicei, când plec de acasă, la întoarcere mă așteaptă la ușă. Dar atunci când am ajuns acasă, după mai multe zile, nu m-au mai întâmpinat la ușă – s-au uitat la mine de departe și și-au văzut de treburile lor. Erau supărate, drăguțele de ele, cine știe ce or fi gândit și ce griji și-or fi făcut. Poate că acesta ar fi lucrul pe care aș vrea să fiu sigură că îl înțeleg: că mă voi întoarce la ele de fiecare dată când plec, că nu le voi părăsi niciodată în mod intenționat.

Greu cu responsabilitățile și cu răspunderea pentru suflețelele care depind de noi!