Lumea vorbește mult despre schimbare sau despre frica de schimbare. Să fie această abordare o formă de optimism, totuși?
Eu, deși mă consider optimistă de felul meu, și predispusă la schimbare (pe ici pe colo, dar nu în părțile esențiale, dacă mi-aș permite să mă inspir de la Caragiale), aș vrea să mă refer la încremenire, mai ales la încremenirea în timp, în obiceiuri, în idei (fixe și contraproductive).
Acum mulți ani, Gabriel Liiceanu a propus expresia „încremenire în proiect”. Spunea el, în „Apel către lichele”:
„Cu cât o societate oferă mai puține alternative, cu atât proiectele indivizilor decurg din cele câteva proiecte și norme oficial recunoscute, cu cât o societate lasă mai puțin loc pentru cultura îndoielii și pentru învățul dezvățului, cu atât prostia ca încremenire în proiect câștigă teren și scleroza acelei societăți este mai mare.” ― Gabriel Liiceanu
Eu nu pot generaliza, dar descopăr repetat încremenirea la nivel individual și organizațional în zona publică și quasi-publică (și nu numai!), ca o formă de anti-sincronism și de auto-plafonare. Nu știu dacă este vorba doar de incompetență sau rea voință, sau de o subcultură a dezinteresului și ineficienței.
De la ce am pornit? De la o nouă vizită la un oficiu poștal din România. Pun aici vreo 2 poze, ca să fie clar despre ce este vorba:
btrhdr 
btr
Așa arată un oficiu poștal în România mileniului 3 – prăfuit, dezordonat, o magazie de vechituri în cea mai jalnică situație posibilă, cu niște angajate dezorientate și nepricepute, cu o mulțime de reguli afișate la intrare – ca nu cumva clienții stupizi să creadă că au vreun drept în relația cu personalul regal al oficiului poștal. Totuși, experiența mea a avut un final pozitiv – nu mi s-au pierdut documentele originale trimise cu poșta de o persoană încremenită în propriile experiențe! În cele din urmă am reușit să le recuperez, după 7 zile, că atât durează ca un plic să parcurgă vreo 10 km în mediul urban cu Poșta Română! Plic livrat murdar și mototolit, probabil aruncat undeva pe jos și găsit cu greu, pentru că în sistemul informatic, după 7 zile, nu era înregistrată decât expedierea, fără vreo altă mențiune. Ca să nu spun că nu am primit vreun aviz sau vreo notificare, așa că m-am dus neinvitată la poștă ca să cer „ajutor”, pentru că erau totuși niște documente originale și importante!
Acum muuuulți ani (vreo 25!), am fost la un oficiu poștal din Franța, undeva într-un sătuc de pe Valea Loirei. Civilizat, rapid, politicos, relaxat, fără discuții inutile – un serviciu util, curat, prompt. Am fost extrem de invidioasă și de atunci mă tot întreb de ce la noi aproape că nu este posibil să ai parte de niște servicii decente, indiferent că este vorba de administrația publică, quasi-publică sau de zona privată.
Între timp, de la prima mea vizită în Franța, am aderat la UE și milioane de români au călătorit, învățat, muncit, trăit în străinătate și au văzut ce înseamnă viața într-o societate civilizată. Chiar dacă nicăieri nu este totul roz, mulți români au ales să plece din țară și să rămână în străinătate pentru că acolo „se” respectă regulile, viața este mai civilizată, corupția este mai puțin vizibilă, totul pare mai simplu – de la plata unei facturi la obținerea unor acte sau la confortul în trafic.
Ceea ce mă miră pe mine este însă încremenirea în timp a multora, chiar după experimentarea directă sau indirectă a unui alt tip de viață (că tot se spune că nu există familie în România care să nu aibă pe cineva plecat definitiv din țară). Cum poate cineva să se bucure în străinătate de calitatea unor servicii, dar aici să ofere servicii penibile (vezi Poșta Română, serviciile în turism, personalul din multe magazine etc.)? Cum poate cineva să ceară cu tupeu limitarea drepturilor anumitor categorii de persoane, în numele perfecțiunii umane sau al religiei sau al „tradițiilor” și, în același timp, să fie exemplul viu al încălcării preceptelor și regulilor umanității? Cum poate cineva să ceară, dar să nu fie dispus să dea?
Întrebări retorice, nu-i așa?
Părerea mea este că încremenirea îi face pe unii să se considere victime perpetue și să se răzbune pe ceilalți din cauza nefericirii lor cronice. Încremenirea în soluții, pe principiul că „așa am pățit și eu, acum e rândul tău”. Încremenirea în obiceiuri – „Eu te-am făcut, eu te omor”. Încremenirea în timp: „Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”. Încremenirea în neputință – „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Încremenirea în negândire, ignoranță și răutate – lipsă de empatie, fie că vorbim de oameni, animale, comunitate, natură. Încremenire în nefericire!
Oare ce soluții există pentru spargerea cremenii? Doar dinamita?
Sau educația? Sau reclamațiile scrise, la fiecare abatere sesizată?
Philean's Weblog 