Cine și-ar schimba numele?

Când eram la școală, îi invidiam pe colegii care aveau prenume de sfânt – aveau și zi de naștere, și zi onomastică – prilej dublu de cadouri (cărți și dulciuri, cum era pe vremea mea)!

Apoi, la înscrierea la facultate, o viitoare colegă era super stresată, pentru că formularul tipărit ce trebuia completat nu prevăzuse suficient spațiu pentru scrierea numelui candidatului (în cazul ei, care avea numele de familie compus din 2 nume și vreo 3 sau 4 prenume). Așa că am început să-mi pun întrebări dacă este într-adevăr bine ca fiecare să aibă un nume foarte lung.

Povestea mea

De aproape 2 ani, conviețuiesc cu două pisici. Nimic special, aș zice, dar problema majoră este că nu am cui să le las, dacă plec de acasă mai multe zile.

Am încercat varianta cu pensiunea de pisici, dar distanțele și mai ales costurile mi se par nerezonabile. Așa că le iau cu mine și le-am purtat prin toată țara, deși nu le prea place să se plimbe cu mașina.

Despre schimbare – de sus în jos sau de jos în sus?

„Cînd eram tînăr, mi-am propus să schimb lumea. Mi s-a părut foarte dificil să schimb lumea, așa că am încercat să schimb națiunea din care fac parte. Cînd mi-am dat seama că nu pot schimba naţiunea, am început să mă concentrez asupra orașului meu. Nu am putut schimba oraşul și, ca un om deja matur, am încercat să-i schimb pe cei din familia mea. Acum, ca un om bătrîn, îmi dau seama că, dacă aș fi început schimbarea cu mine însumi, aș fi putut avea un impact asupra familiei mele. Familia mea şi cu mine am fi putut avea un impact asupra orașului nostru. Impactul nostru comun ar fi putut schimba naţiunea şi așa, într-adevăr, împreună am fi putut schimba lumea.” (Anonim)

Schimbarea sistemului sau schimbarea oamenilor?

În ultima vreme vin valuri-valuri știrile ireale despre ce se întâmplă în sistemul de sănătate – dezinfectante doar cu numele, salvări cu echipamente fără baterii, chirurgi care intervin la organul greșit, doctori care iau mită, șobolani, bacterii, lipsă de respect în relațiile cu pacienții și cu rudele acestora, …

Despre sistemul de educație, ce să mai spun? Se distribuie cu entuziasm pozele cu elevi întorși de la olimpiadele internaționale cu medalii pe piept, uitîndu-se de sutele de mii de elevi care termină an de an școala fără a putea utiliza corect limba maternă și fără unele cunoștințe generale de bază.

Partajează asta:

„O viaţă înţeleaptă constă, probabil, mai puţin în dobîndirea de obiceiuri bune, cît mai mult în ​​dobîndirea de cît mai puţine obiceiuri cu putință.” (Eric Hoffer) Obișnuința este ca un drog – ne face să vedem doar ce vrem, să…

Sursă: De ce nu ne place schimbarea? | Lean Blog Romania

Despre tupeu

M-a oripilat cazul recent cu cei 7 violatori, declarați eroi locali într-o mică localitate din România și lăsați liberi pentru a o teroriza în continuare pe victimă, alături de corul de susținători ai lor. Dar mi-am adus aminte și de un viol dintr-un parc din București, la lumina zilei, caz în care țipetele victimei nu au atras atenția nimănui. Probabil că multe astfel de situații vor fi avut loc, fără să aibă parte de o popularizare extinsă. Dar media ne informează cu frenezie despre multe alte gesturi de violență, unele oarecum gratuite (bătăi în trafic sau pentru un loc de parcare), altele inutile (oameni morți sau mutilați pentru a li se fura sume infime de bani), altele de o violență fără limite (cu tortura victimelor, zeci de lovituri de cuțit sau de topor) și multe, multe altele.

Ce să mai zic de violența domestică? Palme, înjurături, ghionți sau presiuni psihologice – cine să le mai țină evidența? Sau răutatea din jurul nostru, fie că vine doar din lipsa completă de politețe și de respect față de ceilalți, sau din dorința de a ieși în evidență cu orice preț? Sau prostia oamenilor care se lasă zi de zi îmbrobodiți de propaganda celor care au interese evidente pentru oricine observă lumea cu mintea deschisă? Sau de disponibilitatea aproape generalizată de a fura, înșela, minți – indiferent că este vorba de un prim-ministru sau de un elev care dă Bacul?

Competența nu înseamnă doar cunoștințe

Competența nu înseamnă a avea cunoștințe, nici măcar a avea experiență. Competența înseamnă în primul rînd atitudinea potrivită față de viață, față de muncă, de propria persoană și de mediu, în general. Astfel, eu prefer modelul tradițional francez, cel care definește competența ca fiind trilogia „savoir, savoire faire, savoir être”. Altfel, degeaba ești un dicționar explicativ ambulant, sau muncești din greu și chiar eficace– dar fără pasiune și fără să simți nevoia de implicare sau responsabilitatea pentru lucrul bine făcut. A excela în ceea ce faci, a fi omul dorit în orice echipă, a fi cel în care toți au încredere că îți vei respecta promisiunile – sînt roluri accesibile doar celor integri, care au o viață coerentă și unitară, care nu trișează, nu dau dovadă de duplicitate, nu se „fac” că fac, ci chiar simt că binele lumii depinde de binele oferit lumii.

De ce scriu iar despre competență?

Tocmai am citit un articol intitulat „De ce vei rămîne toată viața un taximetrist cu facultate” și sînt complet de acord cu autorul – diplomele nu folosesc decît în măsura în care sînt obținute pe bune, într-un domeniu care îl pasionează pe deținător, făcîndu-l astfel dispus să-și continue eforturile pentru a înțelege și a lua parte la ceea ce este nevoie să fie făcut.

Despre stereotipuri, prejudecăți și discriminare de gen în România

Prejudecata vede strîmb atunci cînd priveşte și minte atunci cînd vorbeşte. (Laure Junot)

Ieri am participat la Conferința de lansare a proiectului „Șanse și drepturi egale!”, iar invitați speciali – 3 parlamentari și 2 reprezentante ale autorităților centrale ne-au împărtășit din preocupările, experiențele și activitățile lor, în sprijinul egalității de gen și de șanse în societatea românească.

Am reținut cîteva idei principale:

• Decalajul dintre numărul de femei și de bărbați în politică și în funcții de decizie se datorează:
  1. în general alegătorilor, care îi votează pe cei care nu merită
  2. în special femeilor, care nu se „înghesuie” să candideze pentru poziții de conducere.

Cine crede că viața este ușoară?

Se spune că timpul vindecă rănile. Că uitarea este o binecuvintare. Că optimistul îl contrazice pe pesimistul care crede că mai rău decît atît nu poate fi …
Important este ceea ce decide fiecare, cînd nu-i merge bine. Fie acceptă problemele ca pe niște riscuri inerente, ce trebuie depășite, fie se consideră parte a problemei și nu mai vede nici o ieșire din situația neplăcută.
Eu, pe propria piele, am decis la un moment dat că este cazul sa-mi asum și părțile pozitive, și pe cele negative, să-mi asum lipsa de perfecțiune și să le permit și celorlalți să greșească. În acel moment am devenit liberă, am renunțat să mă mai compar cu ceilalți și să-mi doresc să fiu ca ei, mi-am concentrat atenția și puterea pe găsirea de soluții pentru depășirea obstacolelor, iar uneori mi-am permis chiar să schimb direcția de mers, încercînd alte căi pentru a-mi satisface nevoia de progres.
Răul vine, riscuri există, la fel și surprizele neplăcute, incertitudinea, nesiguranța, compromisurile. Nu pot fi evitate. Trebuie însă luate ca o etapă a luptei, ca o parte componentă a vieții, nu ca un capăt de drum. Modul meu propriu de abordare a necazurilor este somnoterapia. L-am descoperit pe vremea cînd nu erau la modă meditația, psiho-terapia sau vestitele recomandări de tip self-help.
Mă bag în pat și mă acopăr cu totul, pentru a mă detașa complet de exterior. și nu mă mișc deloc, pînă adorm, Și dorm – am dormit și mai mult de 24 de ore încontinuu, pentru că trează nu m-aș fi suportat. Iar cînd mă trezesc, organismul meu odihnit și mintea mea golită de gîndurile negative sînt gata pregătite pentru acțiuni și soluții. Iar ziua de mîine sigur va fi mai bună – cînd o începi odihnit, deschis, cu energie și curaj.
Varianta cealaltă – în care nu te poți rupe de ce s-a întîmplat, în care nu-ți permiți să recunoști că ai greșit, în care aștepți să treacă timpul în speranța că lucrurile se vor îmbunătăți de la sine, nu este o alternativă pentru mine. Este o stare de non-combat care se poate prelungi pînă la blocarea completă în starea negativă – și de aici nu poți ajunge să ai un mîine mai bun, decît cu un impuls din exterior.
Să fim optimiști! Să ne cunoaștem forțele! Să ne dăm voie să greșim! Să jelim cînd este cazul, dar să găsim calea pentru a merge înainte! Și să nu uităm că mîine este o nouă zi, în care va fi mai bine!

La început a fost cuvîntul …

„La început a fost cuvîntul. Dar nu la începutul lumii, ci la începutul culturii. Dincoace de cuvînt se află natura, dincolo de el începe cultura. Începînd să vorbească, antropoidul a devenit om; laba a devenit mînă, piatra necioplită a devenit unealtă, adaptarea a devenit muncă, hrana a devenit mîncare, adăpostul a devenit casă. Nici o stare sufletească nu ajunge idee decît în şi prin vorbire. Însă vorbirea nu este vorbărie, vorbăria este manifestarea zgomotoasă a tăcerii, de vreme ce nu mai spune nimic. Vorbirea este principalul mijloc de comunicare şi de construire a ideilor.” (Henri Wald)

Importanța cuvintelor în viața noastră

Chiar dacă experiența mea în NLP este limitată și nu prea reconfortantă, nu pot să nu recunosc și să nu susțin marea importanță pe care o au cuvintele în viața noastră.

Există mai multe citate care mă fascinează: