Zile frumoase

Există zile care nu sunt frumoase?

Ce materii ar trebui să studieze elevii la școală?

Am tot citit despre părerile că azi copiii au la școală materii de care nu au nevoie în viață, care ar trebui eliminate din programa de studii.

Nu discut aici despre calitatea predării sau a manualelor, ci de părerea generală că studiile ar trebuie să includă doar materiile considerate „utile”.

Pare că „util” este folosit de multe ori ca un eufemism pentru „plăcut” sau „ușor”.

Reacții la „Să fac ce spune popa sau ce face popa?”

Acum 2 zile am scris despre oamenii dintr-o organizație. Și m-am referit la dilema: „Să fac ce spune popa sau ce face popa?”.

După ce am făcut public textul, mi-am dat seama (cam târziu) că unii, citind titlul, își vor închipui că articolul are un conținut complet diferit, respectiv legat cumva de biserică și de „popi”.

Să fac ce spune popa sau ce face popa?

Tot citind de prin cărți și articole din ultima vreme, am sesizat o tendință – când se vorbește despre oamenii dintr-o organizație, nu mai apar cuvinte ca personal, angajați, resurse umane sau altele de acest gen, ci se folosește pur și simplu „oameni”, sau oamenii din organizație sau membrii echipei organizației.

De ce? Pentru că nu putem vorbi de „angajați”, adesea cu sensul de „executanți”, și în același timp să ne așteptăm ca acei oameni să fie implicați, dedicați și entuziaști. Nu este doar o nuanță de vocabular, ci o schimbare de abordare, aș zice eu.

Timp, timpuri, ipoteze

Prin 199o, am cunoscut un american, venit în grabă la București, să vadă cu ochii lui ce se întâmpla la noi. Era născut, crescut și educat în SUA, dar părinții lui erau români și în familie se vorbea deseori despre România, așa că a dorit să vadă singur cum era țara pe care ai lui o părăsiseră de nevoie.

Din prima zi a început să ne demonteze miturile și prejudecățile despre America. El ne spunea că, în general, SUA nu seamănă nici pe departe cu ceea ce vedeam noi pe vremuri în serialul Dallas, că există mulți oameni care nu călătoresc în afara statului în care s-au născut, că nu este totul roz și nemaipomenit. Și ne recomanda să nu ne dorim așa ceva – adică să avem o țară în care totul să devină roz și nemaipomenit peste noapte, pentru că este imposibil, așa ceva nu există nicăieri.

Reclamația – instrument critic de lucru

La cursuri și în discuțiile diverse cu cunoscuți sau necunoscuți, nu obosesc să recomand tuturor să scrie și să trimită reclamații, ori de câte ori simt că ceva nu este cum ar trebui.

Mai spun de obicei, cui vrea să mă asculte, că am devenit „reclamagioaică”.

Nu călcați pe iarbă!

Acum o mie de ani (pentru unii) am văzut un film, numit „Desculț în parc”. Mai de curând (oarecum), cineva îmi spunea de terapia pe care o folosea pentru reducerea stresului unor VIP-uri, care includea sesiuni de mers pe iarbă cu picioarele goale.

La vita è bella!

Citesc o carte despre semne. Protagonista cărții atribuie evenimentelor din viața ei niște semnificații ce par să fie niște semne care o ghidează pentru a face alegeri pe drumul ei.

Cred că la fel am făcut mereu și eu, pentru că altfel nu-mi explic de ce viața mea pare să fie o înșiruire de coincidențe și întâmplări fericite, care m-au adus la stadiul în care mă aflu astăzi.

Lipsa de respect a statului față de cetățenii lui (2)

Lipsa de respect a statului față de cetățenii lui este generată nu doar de legile (majoritatea proaste, incomplete, ambigue, care contrazic alte legi etc.) care ies din parlamentul ce reprezintă diverse grupuri de presiune și mai puțin interesul public general, dar și de cultura îmbolnăvită prin nesancționarea nerespectării legilor.

Lipsa de respect a statului față de cetățenii lui

Azilurile groazei sunt subiectul cel mai mediatizat în ultimele zile. Ies la suprafață dezumanizarea unora (cei care au torturat anumiți oameni rămași fără apărare în fața abuzurilor) și dezinteresul criminal al altora (de fapt greșesc, pentru că cei din slujba instituțiilor statului – cu rol de a-i proteja pe cei defavorizați de soartă, bănuiesc că au fost cumva interesați să închidă ochii și să creadă că totul le este permis într-un stat devenit moșia unor clanuri mafiotizate).

Se caută vinovați printre cei „mici”, care de fapt sunt victime ale sistemului creat pe relații de vasalitate față de „stăpânul” de moment, pus pe criterii politice, fără legătură cu poziția, rolul sau domeniul de activitate.