Citeam zilele trecute despre auto-cunoaștere și creșterea toleranței față de anxietate.
Oare de ce unii declară public că au intoleranță la lactoză sau la gluten, dar puțini își recunosc intoleranța la incertitudine, nesiguranță, diversitate, anxietate sau la alte stări, situații și emoții cu potențial distructiv?
De ce unii își demonstrează clar intoleranța, fobiile și lipsa de empatie, deși nu și le recunosc, pentru că le botează cu denumiri ce par poztive din perspectiva lor – respect față de tradiții, iubire de neam și alte -isme incongruente cu perioada actuală (rasism, comunism, conservatorism etc.)?
Există un grup pe FB care reunește „Nostalgicii copilăriei în comunism”. Am fost uimită de descrierea acelui grup – oare de ce ar putea simți cineva nostalgie pentru copilăria trăită în comunism și nu pentru copilărie, în general? Și-or fi trăit membrii grupului copilăria în mai multe perioade, în diferite regimuri – nu doar în comunism, ca să le poată compara între ele și să decidă care perioadă merită nostalgia lor? Sau este vorba doar de intoleranța lor la necunoscut, inadaptarea la schimbare – transformate însă în recursul la un trecut atractiv (pentru că mulți dintre noi, cei adulți, păstrăm în special amintirile plăcute din copilăria noastră).
Auto-cunoașterea înseamnă să fim sinceri măcar cu propria noastră persoană. Într-un proverb (japonez parcă) se spune că omul are trei fețe: fața pe care o arată altora, fața pe care o cunosc doar apropiații lui și fața pe care nu o vede nimeni – uneori nici chiar omul în cauză nu e conștient de ea.
Fața pe care o arăt altora este un construct la care am muncit din greu mare parte din viața mea. Mi-aduc aminte de un compliment primit la un curs, la începuturile mele ca trainer: un domn (avea dublul vârstei mele la acel moment) mi-a spus la finalul cursului că a apreciat cel mai mult răbdarea mea. M-am bucurat enorm – numai eu știam cât am luptat să îmi păstrez calmul în momente limită și să pară că am răbdare, când mie mi se părea că doar pierd timpul!
Fața pe care o văd apropiații este diferită. Nimeni nu poate juca un rol fără încetare, fără să facă din acel rol un mod de viață. Așa că și această față se modelează în timp, dar este mai nefinisată ca prima și mai aproape de caracterul personal, uneori insuficient conștientizat.
A treia față este însă fața fericirii și a libertății, pentru cine și-o cunoaște și și-o asumă transparent. O poți ascunde și poți juca un rol, până devii doar un personaj, nu o persoană. Uneori este o decizie implicită, neintenționată, doar pentru că nu te interesează sau nu consideri necesar să treci printr-un proces (uneori nu tocmai simplu și nici prea plăcut) de cunoaștere sau de auto-cunoaștere. Dar când îți cunoști a treia față, devii autentic și complet, îți poți unifica cele trei fețe și nu mai ai nevoie de așa de mult efort pentru a le construi și a le ține în funcțiune pe toate cele trei fețe.
„Integritatea înseamnă pur și simplu voința de a nu ne încălca propria identitate.” (Erich Fromm)
Mie mi se reproșează multe – că sunt prea tolerantă, prea inconstantă în păreri, prea distantă, dură și lipsită de empatie, că vorbesc prea mult sau prea puțin – după caz, că nu îmi plac pauzele de fumat (care în fapt ar reprezenta un eufemism pentru „socializare”) și multe, multe altele. Semn că a treia față a început să le eclipseze pe celelalte două. O fi bine, o fi rău? Pentru cine? De ce?
Mă mai gândesc! Voi ce ziceți?
PS Citatul zilei de azi, 1 septembrie 2021, se potrivește la fix:
”Only the wisest and stupidest of men never change.” (Confucius)
Philean's Weblog 