De multe ori spunem că lumea este mică – fie pentru că ne întîlnim cu un cunoscut la capătul lumii accesibile pentru noi, fie pentru că observăm cum oameni de pe un alt continent se comportă exact ca noi, fie pentru că lipsa noastră de mijloace ne face să ne limităm uneori intenționat, alteori fără să vrem, lumea în care existăm.
Copiii nou născuți văd lumea întreagă în ochii mamei sau pentru ei lumea este chipul mamei, cînd încep să-l recunoască. Cînd încep să se miște în mod independent, lumea lor crește pas cu pas, căzătură cu căzătură, descoperire cu descoperire.
Apoi încep călătoriile, învățătura, cunoașterea. Iar lumea își pierde dimensiunea fizică, fiind mereu completată de noi tipuri de lumi – virtuală, spirituală, imaginară, religioasă, științifică, emoțională, profesională, personală etc. Și așa, oricît de vaste ar fi oricare dintre lumile noastre de toate felurile, ele tot mici ne par – pentru că inerent se intersectează în locuri pe care le frecventăm cu interes în mod repetat. Și cu cît învățăm, cercetăm, călătorim, visăm, dorim, înțelegem mai mult, cu atît ne dăm seama de limitele noastre – cele care ne micșorează lumea, indiferent de dimensiunea relativă a perspectivelor noastre subiective.
Pe măsură ce apare declinul forțelor noastre, odată cu trecerea timpului, lumea se micșorează și mai mult, chiar dacă în mintea noastră ea pare de-a dreptul infinită.
Este lumea mică sau este vastă? Există limite ale lumii noastre? Dacă îndepărtăm limitele de noi, ne-ar fi mai bine? Sau ar fi mai bine să le avem mereu în minte, pentru a nu cere imposibilul de la viață? Ce bine că nu există certitudini! Putem accepta orice răspuns la orice întrebare și putem alege orice dorim să credem!
Fiecare persoană confundă limitele propriului cîmp vizual cu limitele lumii. (Arthur Schopenhauer)
Philean's Weblog 