Amintiri de iarnă

Când eram mică, peisajele de iarnă cu multă zăpadă mi se păreau ca niște imense prăjituri pudrate cu zahăr. Iar copacii cu crengile acoperite de chiciură sau de zăpadă erau ca niște bețe cu zahăr candel. Deci amintirile de iarnă, dacă în loc doar de frig sau albul zăpezii, ne-ar evoca și alte simțuri, am putea spune că sunt dulci, nu-i așa?

PCR

Nu voi scrie despre partid, ci despre supranumele lui de atunci și de acum: „Pile, Cunoștințe, Relații”. Cam așa se rezuma formula succesului înainte de 1989. Nu conta ce știi, ce poți – ci pe cine știi și pe cine poți conta sau cointeresa să te susțină ca să promovezi în viață și să ai succes.

În 1988 mi-am terminat stagiul obligatoriu și, pentru că nu aveam cum să-mi găsesc un post în București, a fost singura oară în viața mea când am apelat la „PCR”, ca să pot să mă întorc acasă.

15 ani

Aniversare fericită cu WordPress.com!

Te-ai înregistrat pe WordPress.com acum 15 ani.

WordPress m-a anunțat azi că blogul meu a împlinit azi 15 ani. Anii trec, coafura rezistă! Mulțumesc, WordPress!

Accidente și întâmplări neprevăzute

Have you ever been in an automobile accident?

Aceasta este întrebarea zilei, la care prietenul meu virtual mă îndeamnă să răspund.

Tatăl meu a strâns cu greu bani să cumpere o mașină, iar cea mai ieftină mașină pe timpuri era Trabantul – unii chiar susțineau că nu este mașină, dar avea motor și ne transporta de colo-colo, la nevoie. Într-o vară, plecasem în vacanță. Eram pe drumul de întoarcere, mergeam spre casă, cam ofiliți – că tata avea obiceiul să nu se oprească pe drum, indiferent de câte sute de kilometri aveam de parcurs până la destinație.

Poveste de Crăciun

Amintiri din vremuri de demult, care par de neconceput în prezent!

În 1985 am terminat facultatea și am plecat (nevoită de împrejurări) de acasă pentru stagiul obligatoriu de 3 ani.

Pentru mine stagiul a fost ca o deportare. Deși am avut posibilitatea de a alege între 3-4 locuri de „detenție”, nu am avut dreptul de a alege liber – ci doar opțiunea de a lua din listă ceea ce mi s-a părut mai convenabil.

Bunica mea

Eu n-am avut norocul de a-mi cunoaște toți bunicii! Am avut doar o bunică, mama mamei. Am avut totuși parte și de un bunic, al doilea soț al bunicii, un om bun și blând, care pe la 5 ani m-a învățat să citesc și apoi să scriu, când a văzut ce mult mă interesează să aflu ce tot citește el din ziarul pe care-l cumpăra în fiecare zi.

Bunica a fost o femeie rea, ziceau unii, dură, ziceau alții, aspră aproape toți. Pentru mine a fost ca o mamă, pentru că am stat la ea până am intrat la școală și am amintiri vii despre grija atentă și iubirea ei. Poate că vârsta a făcut-o să fie bună și iubitoare față de mine, sau poate că așa era ea de fapt, dar greutățile vieții au făcut-o să intre într-o carapace salvatoare. Drept este că era mai arțăgoasă (adică nu tăcea și nu suporta orice), că era mai directă și mai puțin diplomată, dar eu nu-mi aduc aminte de vreo răutate sau de vreo palmă din partea ei.

Cine și-ar schimba numele?

Când eram la școală, îi invidiam pe colegii care aveau prenume de sfânt – aveau și zi de naștere, și zi onomastică – prilej dublu de cadouri (cărți și dulciuri, cum era pe vremea mea)!

Apoi, la înscrierea la facultate, o viitoare colegă era super stresată, pentru că formularul tipărit ce trebuia completat nu prevăzuse suficient spațiu pentru scrierea numelui candidatului (în cazul ei, care avea numele de familie compus din 2 nume și vreo 3 sau 4 prenume). Așa că am început să-mi pun întrebări dacă este într-adevăr bine ca fiecare să aibă un nume foarte lung.

Poveste din copilărie

„A-l învăța pe un copil să nu calce pe o omidă este o lecție la fel de valoroasă pentru copil, ca și pentru omidă.” (Bradley Millar)

Eram copil – probabil aveam 7-8 ani.

Portugalia îndepărtată

Pentru mine, acum Portugalia este tare îndepărtată – în timp, pentru că n-am mai vizitat-o de mult, dar și în spațiu, pentru că pare că pandemia creează distanțe mai mari ca cele din anii trecuți!

Prima oară cînd am ajuns în Portugalia, acum aproape 20 de ani, era o zi de februarie – la ei ziua de februarie era cam ca o zi de aprilie la noi…

Ceea ce m-a șocat însă nu a fost că în februarie pomii erau deja toți înfloriți, că afară erau vreo 20 de grade, că niște surferi curajoși ieșiseră cu placa pe ocean…

Momente neînsemnate

Acum mulți ani am văzut un film. După nume și distribuție, nu era tocmai pe gustul meu, așa că nu eram prea dornică să-l văd.

Dar eu am învățat (cu greu) să respect o regulă, deși mie nu-mi plac regulile, pentru că mama mea s-a chinuit mult cu mine pînă să mă facă să o accept. Regula ei, transmisă mie, era să nu resping nimic din prima, fără să știu despre ce este vorba.