Cum am scăpat de teama de penibil

Copil timid și introvertit fiind, toată copilăria mea s-a centrat pe teama de lumea din jurul meu, mereu convinsă că toți, fără excepție, nu vor găsi nimic simpatic de văzut la mine. Puțini adulți reușeau să mă scoată din ascunzișurile improvizate pe oriunde, și mai puțini mă făceau să spun 2-3 silabe, într-o încercare de dialog. Cu copiii era cam la fel – preferam să-i privesc de la depărtare, mai mult decît să-mi doresc să fac parte din grupul lor de joacă.

Am intrat la liceu, dar nu am fost niciodată o persoană populară. Iar vorbitul în public, chiar și în banalele situații în care trebuia să ies la tablă în fața clasei – la unele materii, îmi aduceau tot sîngele în cap, vocea îmi tremura, aerul nu mai îmi ajungea în plămîni, în urechi îmi vuiau bătăile inimii, mai ceva ca niște bătăi de clopot la biserică.

M-am făcut mare și am ajuns la primul loc de muncă, ca inginer stagiar. Și am descoperit plăcerea de a nu mă lăsa trasă și impinsă de turmă, mai ales că nonconformismul meu incipient apăruse de la început ca o platoșă a mea, care îmi permitea să stau deoparte de cei din jurul meu. Mi-aduc aminte că lucram ca inginer tehnolog – era nivelul cel mai de jos, mai rușinos, mai „necalificat”, deși mie îmi plăcea, pentru că învățam mereu lucruri noi și aveam mereu cîte ceva de făcut. Sarcina mea era să pregătesc fișele tehnologice pentru componentele proiectate de inginerii proiectanți – care se considerau, de fapt, singurii îndreptățiți să se numească ingineri. Eu nu simțeam însă nicio diferență de valoare, mai ales că, la un moment dat, desenul realizat de unul dintre proiectanți reprezenta o piesă imposibil de realizat cu tehnologiile disponibile. Ca să rîdă de mine, șeful meu m-a trimis să solicit clarificări proiectantului care, întîmplător, era chiar șeful biroului de proiectare. M-am dus, pe drum gîndindu-mă cum să fac ca să înțeleagă că proiectul lui era prost, fără însă să-i spun în față că e prost. Și am ales strategia amatorului în varianta ei cea mai penibilă – femeie proastă, atehnică, începătoare și deci nepricepută. Omul a prins aripi! Dacă eu l-am rugat să vină cu o sugestie despre cum să se producă piesa, s-a simțit deodată nu numai superior, dar și îndreptățit să mă ia peste picior. Și, în loc să vină cu sugestia solicitată, s-a lansat în aprecieri la persoană, dîndu-mi sfaturi despre ce am de făcut pentru a mă dumiri singură, în loc să-l deranjez pe el din prima. Greșeala lui! Așa că m-a făcut să-i spun direct părerea mea despre proiectul lui, suficient de tare pentru a afla toți din birou despre realizarea lui complet nefericită și neprofesionistă. L-am lăsat perplex și am plecat în trombă, anunțînd că voi apela la comisia de neconformități, din moment ce nu are de gînd să-și corecteze greșeala în condiții amiabile.

Peste vreun an am aflat comentariile făcute în urma mea, care oricum nu mai contau, pentru că învățasem lecția: frica de penibilul situației (inginer tehnolog stagiar, cu o vechime de vreo 3 luni, și femeie pe deasupra, care trebuie să-i comunice unui șef de serviciu, cu o experiență de aproape 20 de ani, cunoscut pentru vanitatea lui, că a greșit ceva) mă făcuse să aleg o strategie păguboasă pentru rezolvarea problemei în cauză.

După niște ani, la unul din primele cursuri ca trainer, am avut în sală un cursant cu vreo 2 ani mai mare ca tatăl meu. Cînd s-a prezentat, aflînd mai multe despre experiențele și rezultatele lui profesionale, am înghețat. Mi se părea imposibil ca eu să găsesc ceva de spus, care să i se pară interesant și util – date fiind vîrsta, experiența și postul lui de director al unei agenții județene. Mi-era frică de comentarii, de întrebări, de interacțiunea cu un om atît de experimentat – mi-a fost foarte greu să mă mobilizez și să duc la capăt activitățile planificate, fără să mă arăt nesigură, ezitantă, timorată. La final, omul a venit la mine și mi-a mulțumit – pentru explicații, pentru analogii, pentru exemple, spunîndu-mi că a avut dubii referitoare la utilitatea cursului, dar că s-a bucurat că cineva a avut răbdarea și flexibilitatea pentru a transmite niște concepte și a convinge participanții de aplicabilitatea și beneficiile lor. I-am mulțumit și eu, deși – mai mult decît cuvintele frumoase, m-a bucurat concluzia trasă de mine, care a fost că frica panichează, blochează, distruge, iar penibilul este să nu te adaptezi la situație și să nu-ți dai voie să faci tot ce poți mai bine pentru a ajunge la obiectivele urmărite, nu faptul că dai de obstacole care te pot împiedica să ai un drum lin și previzibil.

Ca trainer, am avut și eu partea mea de situații ridicole și evenimente pline de penibil. La un curs, am avut probleme cu stomacul, dar niște probleme care au apărut din senin, acute și stranii, cu tranzit intestinal extrem de zgomotos și incontrolabil. La altul, fermoarul de la pantalonii mei s-a decis să nu stea închis, așa că vreo 4 ore am ținut cursul cu pantalonii descheiați (și cum eram la un curs cu o grupă integral masculină, niciunul dintre cursanți nu a găsit o formă rezonabilă de a-mi comunica respectiva problemă). După ce a întîrziat trenul vreo 5 ore, am ajuns la un curs (la Oradea) pe la prînz, nespălată, obosită, nervoasă, fără să mă pot schimba în hainele „profi”, iar la intrarea în sală mă așteptau fel de fel de persoane, îmbrăcate în haine care mai de care mai elegante – mătase, volane, costume de firmă etc., de parcă eram la programul „Doamnele și vagaboanda”! Nu mai vorbesc despre întîlnirile cu persoane dificile – cele care nu acceptă nimic, care încontinuu au de demonstrat ceva, care cred că le știu pe toate sau care, pur și simplu, nu mă plăceau cu niciun chip.

Am greșit de multe ori, mi-am cerut scuze și pentru ceea ce nu am făcut, am făcut unele lucruri pe care în mod normal nu le-aș fi făcut. Într-o vară, am mers pe stradă, fără să știu, cu pantalonii rupți în fund (la propriu!) – doar acasă am observat! Într-o iarnă am alunecat și am căzut pe burtă, complet lungită, într-o baltă enormă de lîngă bordură – făcută dintr-un amestec de nămol cu zăpadă topită, iar cînd m-am ridicat eram ca în desenele animate – plină de noroi din cap pînă în picioare, Așa am mers pe stradă, ca omul zăpezii din mocirlă, atrăgînd toate privirile mirate sau dezaprobatoare ale celor din jurul meu.

Alte exemple? Zeci sau poate sute, dacă aș sta să mă gîndesc mai bine.

Ce a rămas astăzi din teama de penibil, care mă paraliza de multe ori? Cred că s-a transformat în banalul trac, care uneori mai răzbește pînă la suprafață. Dar o mare parte s-a convertit în experiențe utile pentru dezvoltarea imaginii, încrederii și stimei de sine. Uneori, cînd mă mai bîntuie vreun rest de teamă de penibil, rămas bine ascuns pe undeva, respir adînc și mă întreb: „Ce mi se poate întîmpla, în situația cea mai nefavorabilă?” Dacă aflu răspunsul, aflu și o soluție acceptabilă, mai ales că sincer cred că orice este posibil, iar teama nu face să dispară ce poate fi neplăcut, în schimb poate consuma energia disponibilă pentru a gestiona respectiva situație.

Lasă un comentariu

Filed under alegeri, amintiri, auto-cunoastere

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s